Sari la conținut

Analiză privind lawfare în dreptul internațional din perspectivă transdisciplinară

Nota: programul permite inserarea notelor de subsol la finalul paginii

Analiză privind lawfare în dreptul internațional din perspectivă transdisciplinară. Autori: Dr. Cristina Elena POPA TACHE[1], Dr. Aurel POPA[2]

Abstract: Având în vedere sensul terminologic al acestei apariții noi căreia i s-a dat denumirea de lawfare, vom observa că poate fi deosebit de util să dezvoltăm cercetarea acestei teme într-o nouă abordare științifică și chiar culturală: prin transdisciplinaritate, al cărei scop este de a evidenția natura și caracteristicile fluxului de informații care circulă între diferitele ramuri ale cunoașterii. Lawfare  poate afecta însuși ADN-ul dreptului; poate conduce la greșeli, greșelile pot conduce la prejudiciu, iar prejudiciul atrage răspunderea. În anumite circumstanțe, s-a observat că el poate fi utilizat ca o formă de autoapărare, ceea ce obligă cercetarea juridică să lucreze la legătura de cauzalitate dintre eventuale legitime apărări și exonerările de răspundere, cu atât mai mult cu cât acest concept are implicații directe asupra drepturilor omului, afectând funcționarea a aproape tuturor relațiilor sociale. Pentru elaborarea acestui articol a fost utilizată metoda introspecției transdisciplinare, bazată pe date primare și secundare provenite din interviuri cu experți, reviste științifice, cărți, documente și alte publicații.

Cuvinte cheie: lawfare, transdisciplinaritate, drept internațional, drepturile omului.

  1. Preliminarii

Probleme referitoare la semnificația, importanța și modus operandi a ceea ce constituie lawfare au fost discutate în ultimii ani atât în teorie, cât și în practică. Astăzi, fenomenul lawfare este dezbătut de teorie în toate punctele cardinale ale lumii. Având în vedere sensul terminologic al acestei apariții noi căreia i s-a dat denumirea de lawfare, vom observa că poate fi deosebit de util să dezvoltăm cercetarea acestei teme într-o nouă abordare științifică și chiar culturală: prin transdisciplinaritate, al cărei scop este de a evidenția natura și caracteristicile fluxului de informații care circulă între diferitele ramuri ale cunoașterii. În acest fel putem începe identificarea cazurilor de lawfare în societate și în tot ceea ce poate fi sau este afectat de acest fenomen. Cum este posibil în contextul lawfare? S-a observat că legea este folosită strategic în mai multe state pentru obținerea unor scopuri ilegitime, de natură geopolitică, politică, comercială, financiară și militară[3]. În mijlocul acestor probleme se află drepturile omului. La nivel internațional au fost inițiate cercetări multidisciplinare în domeniul dreptului, eforturi ce au ca scop să diagnosticheze și să raporteze cazurile de lawfare din întreaga lume, ceea ce înseamnă de fapt apărarea dreptului în sine (protejarea normei ce oferă protecție) și afirmarea deplină a drepturilor omului, adică tocmai asigurarea acelei priviri globale asupra ființei umane și nu numai. Depășind spera multidisciplinarității și intrând pe tărâmul transdisciplinarității, constatăm cum problematica are un impact semnificativ asupra însăși funcției și scopului dreptului raportat la întregul relațiilor sociale. O proliferare a utilizării reglementărilor juridice pentru atingerea unor scopuri diverse, poate pune sub semnul întrebării atât activitatea unor autorități publice (cum ar fi: crearea unor reglementări legislative cu scopul de a fi utilizate ulterior în lawfare, folosirea anticorupției în anumite scopuri, sau folosirea unor instrumente fiscale abuzive), cât și activitatea unor organizații internaționale interguvernamentale, de exemplu, organizații ce activează în domenii diferite: economie, sănătate, cultură, educație, mediu, pace și securitate etc. De aceea ar fi ideal să existe o cooperare, un dialog transdisciplinar pentru identificarea mai întâi a cazurilor de lawfare, și mai apoi pentru găsirea celor mai bune soluții de stopare și de eliminare a lor. Așa cum este cunoscut la nivel general fenomenul lawfare, acesta este folosit pentru a distruge pe cineva prin următoarele tactici: prin abuzul legilor existente pentru a delegitima și a prejudicia imaginea publică a adversarilor (sau adversarului); prin utilizarea procedurilor legale pentru a le restrânge libertatea, pentru a-i intimida ori pentru a-i reduce la tăcere; prin influențarea negativă a opiniei publice pentru a anticipa hotărârile judecătorești și a restrânge dreptul la o apărare imparțială; prin constrângerea unor agenți publici să aducă represalii împotriva politicienilor pentru a împiedica mecanismele de apărare juridică; prin alegerea aleatorie a unor persoane care să fie acuzate ori prin manipularea tactică a unei cauze false și prin încercarea de a hărțui și a stânjeni avocații apărării. De la aceste cazuri particulare de lawfare, și până la utilizarea sa în războaie (militare sau economice), a fost un pas scurt. Rămâne de analizat atenția acordată importanței dezvoltării limitelor principiale privind conduita legală, fără de care legea nu poate fi aplicată. Alături de problemele specifice ale interpretării dreptului, sunt aduse la rampă și semnificațiile unor termeni precum evenimente juridice sau fenomene juridice. Strâns legat de viața socială, în toate fenomenele ei se va găsi și ideea de drept. Cauză sau efect al fenomenelor sociale, dreptul conviețuiește cu acestea[4]. O știință nu este numai o culegere de fapte. Faptele sunt materialul științei. Știința este clădirea întregă în care faptele sunt coordonate, faptele efect alăturate faptelor cauză, în așa fel încât din acea alăturare să poată reieși în chip luminos raporturile invariabile dintre ele, raporturi care formează legile științei. Numai atunci când din conceptele privitoare la anumite fapte concrete, pot fi extrase aceste relații dintre ele și acele relații invariabile numite legi, numai atunci cunoștința ia numele de știință[5]. Din aceste motive, lawfare afectează însăși esența dreptului, scopul și funcțiile sale.  Când ne referim la drept, putem să cădem în reducționism. Dialogul transdisciplinare este important deoarece știința juridică este o știință umanistă deoarece cunoaște conexiuni puternice cu psihologia,  sociologia, filosofia, istoria, morala și chiar cu religia. Formele pe care civilizația le-a îmbrăcat în dezvoltarea sa istorică sunt: familia, proprietatea, statul și religia[6]. Lawfare este, în primul rând, o deviație de la principiile fundamentale ale dreptului: principiul libertății, principiul justiției, principiul egalității și principiul responsabilității. Dreptul este obligat să țină pasul cu noile tendințe de evoluție[7]. Fenomenul de globalizare, cu reverberații în domeniul dreptului, este interpretat de unii autori ca o adaptare firească a dreptului la noile forme de interdependență și de conștiință planetară[8]. Aspectul pozitiv ce se desprinde de aici constă în eforul specialiștilor de a analiza și de a restabili limitele prin reglementari corespunzătoare. Rolul transdisciplinarității este identic cu cel al unei temelii, deoarece, așa cum prevede Carta Transdisciplinarității, transdisciplinaritatea este complementarã demersului disciplinar ; din confruntarea dintre discipline, ea face sã aparã noi rezultate si noi punti între ele ; ea ne oferã o nouã viziune asupra Naturii si a Realitãtii. Transdisciplinaritatea nu cautã sã elaboreze o superdisciplinã înglobînd toate disciplinele, ci sã deschidã toate disciplinele la ceea ce au în comun si la ceea ce se aflã dincolo de granitele lor (art. 3)[9]. Carta a fost adoptată în considerarea următoarelor linii directoare: „1) considerând cã doar o inteligentã capabilã sã înteleagã dimensiunea planetarã a conflictelor actuale ar putea face fatã complexitãtii lumii noastre si pericolului contemporan al autodistrugerii materiale si spirituale a speciei noastre; 2) considerând cã viata este serios amenintatã de o tehnostiintã triumfãtoare ce se supune doar înspãimîntãtoarei logici a eficacitãtii în slujba eficacitãtii; 3) considerând cã ruptura contemporanã dintre o cunoastere din ce în ce mai bogatã si o fiintã interioarã din ce în ce mai sãracã duce la aparitia unui nou obscurantism ale cãrei consecinte pe plan individual si social sunt incalculabile; 4) considerînd cã acumularea cunostintelor, fãrã precedent în istorie, accentueazã inegalitatea dintre cei ce le posedã si cei care nu le posedã, provocând astfel inegalitãti în sînul natiunilor si între natiunile de pe planeta noastrã; și 5) considerând, totodatã, cã toate aceste pericole enuntate îsi au si contraponderea pozitivã, cresterea extraordinarã a cunoasterii putând duce în final la o mutatie comparabilã cu aceea a transformãrii primatelor în homo sapiens[10]”. Susținătorii post-modernismului juridic au marcat insuficiența normei juridice, a dreptului în general. În aceste circumstanțe, în care întrebarea este dacă se va ajunge la o mondializare juridică, apare nevoia de a se accepta și alte formule de reglare, extraetatice sau supraetatice care să depășească concepția pozitivistă clasică. „Dreptul trece granițele ca un produs de export. Din ce în ce mai mult, regulile care ne organizează viața vor fi fost concepute în altă parte, iar cele care vor fi fost concepute aici vor fi folosite pentru a construi legi în țări străine. Ingineri modesti mai degrabă decât mari arhitecți, fac comerț între ei peste granițe, fac schimb de argumente, decizii, idei… Această nouă sociabilitate judiciară internațională bulversează modurile de producție și reproducere a legii în ceea ce privește temele sensibile ale vieții”[11]. Fie că lawfare este utilizat într-un război, fie că este folosit împotriva unei singure persoane, sau chiar împotriva unei singure ființe (atunci când vorbim, de exemplu, despre utilizarea abuzivă a unor legi privind vânătoarea sau protecția unor habitate), efectul dăunător este același și poate avea ramificații globale ce scapă de sub control. Dreptul internațional are un rol de vârf în găsirea celor mai eficiente soluții. Raportându-ne tot la transdisciplinaritate, atunci când privim ființa umană (persoana fizică) prin prisma demnității sale și a naționalității, într-adevăr, se poate afirma că „recunoasterea de cãtre dreptul international a acestei duble apartenente – la o natiune si la Terra – este una dintre finalitãtile cercetãrii transdisciplinare[12]”.

  • Sensul terminologic al noului „lawfare”

Definițiile care există în prezent sunt orientate, în principal, către următoarele expuneri:

  • Utilizarea strategică a procedurilor judiciare pentru a intimida sau a împiedica un adversar (Collins English Dictionary). Originea cuvântului fiind din lege + război/law-warfare[13].
  • Lawfare mai înseamnă utilizarea sistemelor și instituțiilor juridice pentru a deteriora sau delegitima un oponent sau pentru a descuraja utilizarea de către persoane a drepturilor sale legale (Wikipedia)[14].
  • Termenul lawfare există de ceva timp, dar utilizarea sa modernă a apărut pentru prima dată într-o lucrare din 2001[15]. Lawfare reprezintă un efort de a oferi publicului militar și audienței formate din nespecialiști, un „autocolant” ușor de înțeles pentru modul în care beligeranții, și în special cei care nu pot contesta capacitățile militare de înaltă tehnologie (e.g. ale Americii, așa cum a fost prezentat în literatura de specialitate), încearcă să folosească legea/dreptul ca o formă de război „asimetric”.
  • Conform blogului Lawfare, scris de Robert Chesney, Jack Goldsmith ș.a, termenul face referire la acea zonă nebuloasă în care acțiunile întreprinse sau avute în vedere pentru a proteja națiunea interacționează cu legile și instituțiile juridice ale națiunii. Interpretarea în sens larg a acestui subiect include chestiuni precum securitatea cibernetică, litigiile Guantánamo habeas, uciderea țintită, biosecuritatea, jurisdicția universală, Statutul privind ilegalitatea străină, privilegiul secretelor de stat și nenumărate altele conexe și chestiuni conexe.  Lawfare se referă atât la utilizarea dreptului ca armă a conflictului, cât și, poate mai important, la realitatea deprimantă că America rămâne în război cu ea însăși din cauza dreptului care guvernează războiul cu ceilalți, sunt de părere autorii blogului. Aceștia prezintă și un scurt istoric al termenului: „termenul „lawfare” este controversat în unele cercuri și este supus unei varietăți de interpretări și utilizări. Întorcându-se în anii 1950, termenul a fost frecvent utilizat în contexte care nu au nicio legătură cu securitatea națională, variind de la legea divorțului la advocacy în tribunal, la colonialism și chiar la unele aspecte referitoare la biletele de avion pentru juriști . Dar utilizarea sa cea mai proeminentă astăzi se referă foarte mult la securitatea națională. Prima sa utilizare în acest context pare să fi apărut în „Războiul fără restricții”, o carte de strategie militară scrisă în 1999 de doi ofițeri din Armata Populară de Eliberare[16], care au folosit termenul pentru a se referi la utilizarea de către o națiune a instituțiilor internaționale legalizate pentru a atinge scopuri strategice[17].
  • Lawfare este „ceva” folosit atât de actorii nestatali vulnerabili la tehnologie, cât și de statele cu capacități militare formidabile, doar că modul în care se utilizează lawfare este diferit.
  • Conceptul lawfare combină „forțele tradiționale guvernate de lege/de drept, de tradiția militară și de cutume, cu forțe nereglementate care acționează fără restricții privind violența sau selecția țintei.”[18]

De aici rezultă și deosebirile dintre lawfare și abuz de drept. Abuzul de drept este doar unul dintre nenumăratele moduri de utilizare a lawfare.

  • Exemple de lawfare:

Un exemplu modern este cel al războiului ruso-ucrainean. Ucraina a dezvoltat un „Proiect lawfare” împotriva Rusiei, menit să folosească dreptul pentru a atinge obiective militare și a delegitima acțiunile adversare. Conform informațiilor disponibile în spațiul public, Ucraina a mers atât de departe încât și-a făcut publice tacticile sale cuprinzătoare de „confruntare juridică” pe un site web dedicat[19]. Analiza acestei situații prezintă importanță practică deoarece avem ocazia aproape unică să fim spectatori la un lawfare ca tactică de război, în care apare o nouă regulă: utilizarea acestui nou concept ca formă de apărare, adică un fel de legitimă apărare exoneratoare de răspundere. Este vorba despre o pagină web guvernamentală ce poate fi accesată și în limba engleză, în care statul ucrainean afirmă: „Trecem de la tacticile, uneori haotice, de tip hit-skip, la o apărare juridică bine gândită, cuprinzătoare și coordonată a drepturilor și intereselor noastre și, în acest scop, am implicat consultanți juridici străini de frunte care ajută la dezvoltarea unei strategii de confruntare juridică”. Este recunoscut faptul că războiul hibrid nu înseamnă doar ostilități deschise, ci cuprinde tactici specifice de tip economic, propagandistic, mită, intimidare, zombieing și multe altele. Zăbovind asupra acestui fenomen, observăm cum lawfar-ul ucrainean prezintă o fereastră fascinantă către un război care are loc în tărâmurile juridice, psihologice și informaționale la fel de mult ca și pe câmpul de luptă. De cealaltă parte, Rusia a folosit dreptul multă vreme în agresiunea sa față de statele și teritoriile învecinate, adoptând legi care să justifice „operațiunile umanitare” ca parte a „responsabilității sale de a proteja” populațiile prietene cu Rusia – indiferent dacă sunt sau nu de etnie rusă, ortodoxă sau rusă- difuzoare. A făcut acest lucru în Moldova în 1992, Georgia în 2008 și 2014, Siria din 2011 și Ucraina în 2014. În 2018, Duma a justificat retroactiv anexarea Crimeei de către Rusia, adoptând o lege care comemorează anul 1783 ca dată a „aderării” Crimeei la imperiul rus[20].

China, de exemplu, s-a constatat că are o doctrină de „război legal/legal warfare” extrem de sofisticată, care desemnează astfel de strategii drept una dintre „trei războaie” ale lor.”  Potrivit lui Dean Cheng, „Armata de Eliberare a Poporului abordează legea dintr-o perspectivă diferită: ca o ofensivă”, o armă capabilă să-și oprească adversarii și să pună mâna pe inițiativa politică.”  Citând surse chineze, Cheng spune: „Războiul legal/Legal warfare, în cel mai elementar sens, implică „a susține că propria parte se supune legii/dreptului, a critica cealaltă parte pentru încălcarea legii și a aduce argumente în favoarea propriei părți în cazurile în care există, de asemenea, încălcări ale dreptului.”  Evenimentele actuale sugerează cum China pare să-și pună în aplicare lawfare strategy. Într-adevăr, unii observatori văd această strategie drept principalul impuls al expansiunii lor în Marea Chinei de Sud. Un alt exemplu este că astăzi, Rusia este adesea privită ca un practicant preeminent al ceea ce a fost numit „război hibrid/hybrid war”, în care dreptul este un element. În limbajul armatei, termenul „amenințare hibridă” surprinde „complexitatea aparent crescută a operațiunilor, multiplicitatea actorilor implicați și estomparea unora dintre elementele tradiționale ale conflictului.”

Din aspectele aplicative prezentate până acum, putem spune că poate exista un lawfare ucrainean, rusesc, american, chinezesc, african etc, sau că poate exista, la fel de bine, un lawfare politic, militar, economic, înăuntrul dreptului, de mediu (greenlawfare)[21], în comunicații sau în noile tehnologii (digitalizare, internet), cât și un lawfare normativ, doctrinar sau jurisprudențial etc. Spre exemplu, unii autori au constatat că nu sunt destule studii privind reprezentarea jurnalistică a strategiilor juridice folosite de organizațiile neguvernamentale de mediu (mai exact nu sunt multe dezbateri mediatizate despre felul în care este folosit dreptul în sine dar și înțelegerea utilizării dreptului de către aceste organizații), în timp ce studiile juridice observă tot mai mult rolul litigiilor de interes public în probleme de mediu. Există state sau chiar regiuni în care nu putem afirma că ar exista o dinamică a mass-mediei de știri ca forță influentă în formarea și mobilizarea opiniei publice în contextul litigiilor de mediu ca strategie activistă. Litigiile de interes public de mediu nu numai că dezvoltă principii juridice și administrative importante, dar ar trebui aduse în dezbaterea publică de unde s-ar impregna în deciziile politice și mai apoi s-ar putea reforma puncte cheie ale dreptului[22]. În aceeași linie de idei, pentru a continua aceste exemplificări în scopul unei mai bune înțelegeri, vom releva un exemplu al unui litigiu din domeniul minier din Australia, asemănător în parte cu litigiul exploatării miniere Rosia Montana Gold Corporation, a Romanian mining company, co-owned with a State-owned entity[23]. Este vorba despre  exemplul[24]  litigiului ce a fost pe rol în fața Curții Federale din Australia cu privire la decizia de aprobare a minei Adani, litigiu considerat ca fiind folosit într-o strategie care a utilizat dreptul și mass-media pentru a „perturba și amâna” proiectele miniere de cărbune, ca parte a unui proiect mai larg de erodare a sprijinului public și politic (cazul Adani Mining lawfare s-a desăvârșit la momentul când, după decizia instanței, a apărut amenințarea exercitată de guvern când a răspuns că va schimba legea). În acest caz a fost utilizat dreptul ca instrument de comunicare socială, în care mass-media poate servi celor implicați în competiții sociale, politice și juridice[25]. Din exemplul prezentat se desprinde o logică conform căreia mediatizarea unor conflicte născute din interese contradictorii pot conduce la influențarea ca presiune asupra curților în deciziile lor, dar, pe de altă parte pot conduce și la schimbări ale polilor de putere (presiuni puternice politice dar și economice, pe termen scurt)[26]. Acest fapt poate conduce în viitor, în ceea ce privește standardele de protecție ale investițiilor internaționale, la adoptarea unui nou standard de protecție specifică ce poate fi denumit: „prohibition of lawfare”. Aceste aspecte de tip transdisciplinar fac din lawfare un fenoment omniprezent.

  • Drepturile omului în miezul amenințărilor lawfare

Utilizarea tacticilor lawfare în conflictele armate aduce din start o problemă serioasă pentru dreptul internațional umanitar. Drepturile și îndatoririle beligeranților au devenit mai clare în timp pe măsură ce insurgenților li s-au conferit drepturi și îndatoriri în dreptul internațional analoge cu cele ale statelor[27]. Dreptul internațional umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului sunt două ramuri de drept distincte, dar complementare. Ambele sunt preocupate de protecția vieții, a sănătății și a demnității. Dreptul internațional umanitar se aplică în conflictele armate, în timp ce drepturile omului se aplică în orice moment, fie pe timp de pace, fie în război. În esență, deși foarte diferită în formulare, esența unora dintre reguli este similară, dacă nu identică. Drepturile omului tratează aspecte ale vieții în timp de pace care nu sunt reglementate de dreptul umanitar, cum ar fi libertatea presei, dreptul la întrunire, la vot și la grevă, etc. „Viziunea dreptului internațional umanitar începe cu umanitarismul și atribuie demnității umane și drepturilor omului statutul primordial […] în umbra dezbaterii lawfare […] avocații militari și umanitari se văd din ce în ce mai mult ca echipe concurente” al căror scop este să asigure că prevalează propria viziune despre drept[28].

Munca forțată reprezintă o altă problemă cu grad ridicat de expunere lawfare. În doctrină a fost prezentat exemplul conform căruia Organizația Internațională a Muncii (OIM) a investit resurse materiale și de timp considerabile pentru a convinge Consiliul de Stat pentru Pace și Dezvoltare, pentru ca regimul militar care a condus Birmania din 1997 până în martie 2011, să adopte în această țară măsuri eficiente pentru eradicarea utilizării muncii forțate. Practica găsită în Birmania era considerată la nivel internațional ca o formă contemporană de sclavie și, prin urmare, o încălcare a normelor jus cogens, practică formată pe patru mari categorii: 1) operațiuni militare, inclusiv recrutare forțată și/sau minori; 2) operațiuni comerciale deținute de militari și corporații private afiliate forțelor armate; 3) construirea și întreținerea infrastructurii la scară mică, cum ar fi cazărmi militare, drumuri, poduri și garduri; și 4) finalizarea proiectelor de dezvoltare la scară largă, cum ar fi autostrăzi, căi ferate, baraje și lucrări de irigare[29].

Demnitatea umană continuă să fie un subiect expus tacticilor lawfare. E.g., consolidarea legalității este  în continuă dezvoltare în Indonezia, fapt demonstrat de numărul tot mai mare de procese pentru blasfemie din 1998 și până astăzi. Sunt amintite în acest context amendamentele la Constituție care au introdus o serie de drepturi ale omului în Constituție, înființarea unei Curți Constituționale și a altor instanțe specializate și consolidarea diferitelor mecanisme de control nejudiciar a acțiunii guvernamentale. Democrația indoneziană a venit la pachet cu o judicializare invocată de diferite grupuri de interese care au apelat la mijloace legale pentru a-și exprima pretențiile. Exemplul întâlnit atât în Indonezia, cât și în întreaga lume este cel al proceselor electorale ca un alt fel de instrumente politice inițiate de candidații politici care încearcă să invalideze rezultatele electorale[30]. Reputația mecanismului judiciar indonezian deja afectată, a fost astfel lovită de percepția că instanțele deservesc anumite interese, ceea ce confirmă ipoteza că puterea legii este întotdeauna folosită pentru anumite scopuri, având efecte potențial „tonice”, precum și „toxice”[31].

Tot în acest exemplu de lawfare din Indonezia, exemplu care simbolizează cazurile de acest gen din întreaga lume Kari Telle arată cum Poliția religiilor nestandardizate a primit un impuls în ianuarie 1965, când președintele Sukarno a semnat Ordinul prezidențial nr. 1, privind prevenirea folosirii greșite/insultare a unei religii, care specifica că șase religii (islam, catolicism, protestantism, budism, hinduism și confucianism) au fost recunoscute de Constituție și că abaterile de la principiile lor „de bază” ar trebui interzise. Este un exemplu clar în acre legea a fost unealta de securizare a statului, mai ales că acest ordin prezidențial a fost introdus pe măsură ce tensiunile creșteau între marile organizații de masă musulmane și Partidul Comunist Indonezian. Ulterior, arată Telle, Regimul Noua Ordine al generalului Suharto (1966–1998) a apărut în urma loviturii de stat eșuate din 1 octombrie 1965, pentru care armata a învinovățit Partidul Comunist Indonezian. Cel puțin 500.000 de oameni au fost uciși, mii de oameni au fost închiși fără proces și au fost supuși unor persecuții suplimentare odată eliberați[32].

Exemplele de amenințări lawfare la adresa drepturilor omului pe fondul digitalizării pot continua în multe pagini. Unul dintre acestea este ilustrat în doctrina recentă și consistă în controlul mai mare al organismelor guvernamentale asupra comunicării online criptate, considerat că va încălca dreptul la intimitate și libertatea de exprimare a utilizatorilor obișnuiți de internet[33]. Având în vedere și siguranța în fața unor eventuale atacuri teroriste, spre exemplu, teoreticienii au arătat că teroriștii sunt de obicei înclinați să exploateze doar tehnologii open-source. Chiar dacă guvernele ar introduce aceste reglementări extrem de controversate în aplicațiile mainstream, există probabilitatea crescută a apariției unor aplicații alternative, neoficiale. Al Qaeda și Daesh sunt deja cunoscute pentru că au creat astfel de programe singure[34]. Cu toate acestea, analizele doctrinare au relevat că n control mai mare al guvernelor și corporațiilor asupra comunicațiilor prin Internet este perceput ca o cale directă către totalitarismul digital: „The dream of digital emancipation may turn into a nightmare of digital totalitarianism”[35].

Mergând pe această linie de reționament, Lakomy constată că importanța controlului conținutului online a fost fetișizată de guvernele care au făcut presiuni pe companiile de internet să introducă mecanisme mai stricte în acest sens, ceea ce s-a dovedit a nu avea calitatea de a putea să soluționeze problema jihad-ului digital, dar a crescut efectiv preocupările legate de respectarea drepturilor omului, inclusiv problemele privind libertatea de exprimare și dreptul la viață privată pe internet[36]. La un nivel global, mai extins doctrina a identificat existența unui alt eveniment fenomen de tip lawfare tehnologic: Sieber afirma într-un studiu: „Fără îndoială, cea mai nouă dezvoltare umană este relația dintre ființele umane și tehnologiile lor din ce în ce mai sofisticate. Tehnologiile moderne au crescut fără câini de pază capabili să ridice opoziție legală față de ceea ce s-ar putea numi colonizarea minții prin intermediul tehnologilor moderne”[37].  Acesta se referă în studiul său la platformele moderne și la dispozitivele neurotehnologice pe care le consideră colonizatoare ale minților, pe fondul unei insuficiente reglementări în ceea ce privește protecția drepturilor omului în fața acestor amenințări și invocă acel curaj al oamenilor de știință pentru produce protecții ale drepturilor omului „pentru a proteja nu numai viața psihologică a ființelor umane, ci și spiritul uman însuși, deoarece ambele rămân în mare parte neabordate[38]. Aceste amenințări ale protecției drepturilor omului sunt comparate deseori cu un colonialism al minții, fiind prezentată definiția colonialismului dată de Oxford Advanced American Dictionary  „practica prin care o țară puternică controlează o altă țară sau alte țări[39]”. Un astfel de colonialism continuă să se întâmple și astăzi prin mijloace mai puțin vizibile, cum ar fi lawfare, concluzionează Sieber, la rîndul său, alături de ceilalți teoreticieni care și-au propus să descopere lawfare[40].

Multe alte cazuri de lawfare au fost furnizate de legea sclaviei, colonialism, feudalism,  nazi law, sistemul comunist, dar lăsăm aceste aspecte cercetărilor viitoare.

  • Concluzii

În cele din urmă, evenimentul fenomen lawfare  poate afecta însuși ADN-ul dreptului; poate conduce la greșeli, greșelile pot conduce la prejudiciu, iar prejudiciul atrage răspunderea. În anumite circumstanțe, s-a observat că el poate fi utilizat ca o formă de autoapărare, ceea ce obligă cercetarea juridică să lucreze la legătura de cauzalitate dintre eventuale legitime apărări și exonerările de răspundere, cu atât mai mult cu cât acest concept are implicații directe asupra drepturilor omului, afectând funcționarea a aproape tuturor relațiilor sociale. Lawfare, din punct de vedere conceptual, am văzut că a fost tratat în teorie astfel:

1) definiția lawfare, ce oferă o privire de ansamblu asupra încercărilor anterioare;

2) identificarea predominanței a două forme interdependente: (a) „lawfare instrumental” – utilizarea instrumentelor legale pentru a obține aceleași efecte sau efecte similare cu cele căutate în mod tradițional din acțiunea militară cinetică și (b) „lawfare privind disparitatea cu efect de pârghie de conformare” – legislație concepută pentru a obține avantaje din influența mai mare pe care dreptul și procesele sale o exercită asupra unui adversar;

3) abordarea guvernelor față de lawfare-ul de până acum; 4) analiza motivelor pentru care impactul și prevalența lawfare sunt în creștere, inclusiv creșterea numărului și a extinderii legilor și tribunalelor internaționale, ascensiunea organizațiilor neguvernamentale axate pe dreptul conflictelor armate și problemele conexe și progresul globalizării și, prin urmare, a interdependenței economice[41].

Inclusiv dreptul internațional umanitar se află la momentul impunerii unor noi reglementări care să identifice, să coordoneze și să sancționeze unde este nevoie, în mod efectiv și eficient regulile lawfare. Este recomandabilă luarea în considerare a unui tratat multilateral care să supună această problemă reglementării internaționale. în ceea ce privește celelalte tratate din diferite domenii, recomandările sunt pentru amendamente care să impună standarde privind lawfare. Modificarea tratatelor prin practica ulterioară se extinde în toate domeniile dreptului internațional, de la dreptul mării, dreptul mediului și dreptul investițiilor, până la dreptul umanitar și drepturile omului. Modificările de acest tip pot avea consecințe practice semnificative, de la revizuirea sau crearea de noi drepturi și obligații, până la stabilirea de noi mecanisme instituționale[42]. Norma pozitivă a cărei încălcare poate atrage răspunderea statului este în principal stabilită pe baza incidenţei unor instituţii de drept internaţional diverse, care pot justifica atribuirea unui fapt ilicit, cum sunt drepturile omului sau obligaţiile de mediu. Spre exemplu, în SUA, Alien Tort Claims Act, din 1876, stabilea jurisdicţia curţilor americane asupra unor încălcări ale dreptului internaţional public, aşa cum este răspunderea delictuală. Tribunalele americane erau competente să judece actele constituind delicte comise în cursul exploatării resurselor naturale sau al edificării unor proiecte de construcţii de către corporaţiile multinaţionale, dar, în baza acestui act, nu s-au atribuit niciodată despăgubiri şi nu s-a stabilit vreun prejudiciu imputabil unei autorităţi de stat[43]. Aceasta nu este o limită a dreptului internațional ci este o competență a acestuia. Câteva lucrări au analizat această problemă și a fost inițiată dezbaterea legalității și lawfare în punerea în aplicare a unor regimuri. Puterea legalității este disecată în continuare[44]. Chiar și în cadrul unor eventuale discuții pentru elaborarea unui tratat multilateral, problema care s-ar ivi ar fi efectele descurajante pe care le-ar resimți multe state practicante de lawfare -ca singura armă modernă necontrolată și nelimitată în prezent-în diferite domenii, mai exact, dezinteresul acestora de a limita sau de a supune unei reglementări internaționale singura unealtă eficace pe care o mai au la îndemână în epoca actuală. Aceste trăsături sunt în strânsă corelație cu unele funcții importante ale dreptului internațional și includ: menținerea păcii și securității internaționale; asigurarea libertăților fundamentale și a drepturilor omului; abținerea de la amenințarea sau utilizarea forței de către un stat împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a oricărui stat; dreptul la autodeterminare; realizarea cooperării internaționale în soluționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural și umanitar; și soluționarea diferendelor. Un rol primordial în identificarea cazurilor de lawfare revine jurnaliștilor, specialiștilor în drept (practicieni și teoreticieni), activiștilor din diferite domenii, scop pentru care cooperarea este esențială.

Bibliografie selectivă

Cărți, articole și studii:

  1. Giddens, The Consequences of Modernity, Polity Press, Oxford, 1990.
  2. Alexander Sieber, Digital Barbarism: The New Colonization of the Mind, Critical Arts, 35:5-6, 2021.
  3. Buga, Irina, Modification of Treaties by Subsequent Practice, Oxford, 2018, capitolul introductiv.
  4. Butt, Simon & Timothy Lindsey,  Judicial Mafia: The Courts and State Illegality in Indonesia, chapter in The State and Illegality in Indonesia, edited by Edward Aspinall & Gerry van Klinken, Leiden: KITLV Press, 2013.
  5. Carta Transdisciplinarității, adoptată la Primul Congres Mondial de Transdisciplinaritate, Convento da Arrábida, Portugalia, în perioada 2-6 noiembrie 1994.
  6. Carvalho, A., Representing the politics of the greenhouse effect, Critical Discourse Studies, 2(1), 2005.
  7. Claire Konkes, Green Lawfare: Environmental Public Interest Litigation and Mediatized Environmental Conflict, Environmental Communication, 12:2,2018.
  8. Cribb, Robert (ed), The Indonesian Killings: Studies from Java and Bali, Clayton: Centre of Southeast Asian Studies, Monash University, 1990.
  9. Hornby, Albert Sydney,  Oxford Advanced Learner’s Dictionary of Current English, London: Oxford University Press, 1995.
    1. Peretz, Curs de istoria dreptului român, Ed. Curierul Judiciar, București, 1915.
  10. J. Allard, A. Garapon, Les Juges dans la mondialisation. La nouvelle révolution du droit, Editions du Seuil et la La République des idées, 2005.
  11. Jeroen Veen and Sergei Boeke, No Backdoors: Investigating the Dutch Standpoint on Encryption, Policy and Internet 2, no. 4, 2020.
  12. Jill Goldenziel, Ukraine Is Weaponizing Corporations Against Russia—Using Lawfare, articol publicat în 20.02.2022 în Forbes.
  13. Kari Telle, Faith on Trial: Blasphemy and ‘Lawfare, inIndonesia, Ethnos, 83:2, 2018.
  14. Ken Maclean, Lawfare and Impunity in Burma since the 2000 Ban on Forced Labour, Asian Studies Review, 36:2, 2012.
  15. Kittrie, Orde F., A Conceptual Overview of Lawfare’s Meaning, Variety, and Power, Lawfare: Law as a Weapon of War (New York, 2016; online edn, Oxford Academic, 21 Jan. 2016).
  16. Lazarus, R., Super wicked problems and climate change: Restraining the present to liberate the future, Cornell Law Review, 94, 2009.
  17. M. Nordau, Minciunile convenționale ale civilizației noastre, traducere dupa a 14-a ediție germană de M. Cantianu, Ed. Librăriei Socec & Co București, 1921.
  18. M. Sornarajah, The International Law on foreign investment, third edition Cambridge University Press, 2010.
  19. Malcolm Nance and Chris Sampson, Hacking ISIS. How To Destroy the Cyber Jihad , New York: Skyhorse Publishing, 2017.
  20. Marouf Hasian Jr.,  Biopolitics and Thanatopolitics at Guantánamo, and the Weapons of the Weak in the Lawfare over Force-Feeding, Law & Literature, 26:3, 2014.
  21. McGrath, C., Flying foxes, dams and whales: Using federal environmental laws in the public interest, Environmental and Planning Law Journal, 25, 2008.
  22. Mietzner, Marcus, Electoral Contestations and Economic Resilience, Asian Survey, 50(1), 2010.
  23. Miron Lakomy, Why Do Online Countering Violent Extremism Strategies Not Work? The Case of Digital Jihad, in Terrorism and Political Violence, Routledge,2022.
  24. N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, 2014.
  25. Qiao Liang și Wang Xiangsui, Unrestricted Warfare: China’s Master Plan to Destroy America, Ed. Newsmax.Com, 2002.
  26. Ranganathan, S., Legality and lawfare in regime implementation, in N. Rajkovic, T. Aalberts, & T. Gammeltoft-Hansen (Eds.), The Power of Legality: Practices of International Law and their Politics, Ed. Cambridge University Press.
  27. Robert Graham, How Terrorists Use Encryption, CTC Sentinel 9, no. 6, 2016.
  28. Shaw, M., The international status of national liberation movements, Liverpool Law Rev 5, 1983.
  29. Vincent F. Hendricks and Mads Vestergaard, Reality Lost. Markets of Attention Misinformation and Manipulation, Springer, 2019, carte disponibilă online la: https://library.oapen.org/bitstream/handle/20.500.12657/27733/1002272.pdf?sequence=1&isAllowed=y , accesată la data de 28.11.2022.

Pagini web:

  1. Collins English Dictionary: https://www.collinsdictionary.com/dictionary/english/lawfare, accesat la data de 23.11.2022.
  2. Colonel Charles J. Dunlap, Jr., USAF, Law and Military Interventions: Preserving Humanitarian Values in 21st Conflicts (lucrare prezentată în Humanitarian Challenges in Military Intervention Conference, Washington, DC, 29 November 2001), ce poate fi accesată aici:http://scholarship.law.duke.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=6193&context=faculty_scholarship, pagină văzută la data de 23.11.2022.
  3. Enciclopedia Wikipedia: https://en.wikipedia.org/wiki/Lawfare, accesată la data de 22.11.2022.

[1] Dr.Cristina Elena POPA TACHE, cercetător stiintific.

[2] Amiral (ret) Dr Aurel Popa, Forumul Securitatii Maritime, https://www.forumulsecuritatiimaritime.ro

[3][3] A se vedea activitatea Institute Lawfare. Institutul s-a născut la São Paulo, în 2017, prin inițiativa avocaților Valeska Teixeira Martins, Cristiano Zanin Martins și Rafael Valim, într-un context de creștere a numărului de cazuri de justiție pe tot globul. Ceremonia de deschidere a Institutului a avut loc la Universitatea SOAS din Londra, pe 5 decembrie 2017. A se vedea activitatea Institute Lawfare. Institutul s-a născut la São Paulo, în 2017, prin inițiativa avocaților Valeska Teixeira Martins, Cristiano Zanin Martins și Rafael Valim, într-un context de creștere a numărului de cazuri de lawfare pe tot globul. Ceremonia de deschidere a Institutului a avut loc la Universitatea SOAS din Londra, pe 5 decembrie 2017. Misiunea Institutului Lawfare este de a produce conținut științific despre justiție și analiza cazurilor emblematice ale fenomenului.

[4] I. Peretz, Curs de istoria dreptului român, Ed. Curierul Judiciar, București, 1915, p. 3.

[5] Idem, p. 13.

[6] M. Nordau, Minciunile convenționale ale civilizației noastre, traducere dupa a 14-a ediție germană de M. Cantianu, Ed. Librăriei Socec & Co București, 1921, p. 45

[7] N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, 2014, p.11.

[8] A. Giddens, The Consequences of Modernity, Polity Press, Oxford, 1990.

[9] Carta Transdisciplinarității, adoptată la Primul Congres Mondial de Transdisciplinaritate, Convento da Arrábida, Portugalia, în perioada 2-6 noiembrie 1994, a deschis drumul către numeroase studii ce au adus o contribuție uriașă evoluției cercetării științifice din intreaga lume.

[10] Ibid. A se vedea preambului Cartei.

[11] J. Allard, A. Garapon, Les Juges dans la mondialisation. La nouvelle révolution du droit, Editions du Seuil et la La République des idées, 2005, pp. 1-19.

[12] Art. 8  din Carta.

[13] Vezi Collins English Dictionary: https://www.collinsdictionary.com/dictionary/english/lawfare, accesat la data de 23.11.2022.

[14] Definiția poate fi găsită în această pagină a Enciclopediei Wikipedia: https://en.wikipedia.org/wiki/Lawfare, accesată la data de 22.11.2022.

[15] Colonel Charles J. Dunlap, Jr., USAF, “Law and Military Interventions: Preserving Humanitarian Values in 21st Conflicts” (lucrare prezentată în Humanitarian Challenges in Military Intervention Conference, Washington, DC, 29 November 2001), ce poate fi accesată aici: http://scholarship.law.duke.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=6193&context=faculty_scholarship, pagină văzută la data de 23.11.2022.

[16]  Qiao Liang și Wang Xiangsui, Unrestricted Warfare: China’s Master Plan to Destroy America, Ed. Newsmax.Com, 2002. Adevărat sau nu, acest bestseller prezintă ca reală următoarea situație:„ Oricât de incredibil ar fi de crezut, cu trei ani înainte de bombardarea World Trade Center din 11 septembrie, un manual militar chinez intitulat Război fără restricții/ Unrestricted Warfare, a promovat un astfel de atac, sugerând că ar fi dificil pentru armata americană să facă față. Iată un fragment din Război fără restricții: „Fie că este vorba de intruziunile hackerilor, de o explozie majoră la World Trade Center sau de un atac cu bombă al lui bin Laden, toate acestea depășesc cu mult lățimile de frecvență înțelese de armata americană… ” În mod surprinzător, Osama bin Laden este menționat frecvent în această carte. Acum, editorul NewsMax.com pune la dispoziția tuturor americanilor traducerea CIA a acestei cărți șocante.

[17] Pentru mai multe detalii, vezi blogul Lawfare, disponibil aici: https://www.lawfareblog.com/about-lawfare-brief-history-term-and-site, accesat la data de 22.11.2022.

[18] Ibid.

[19] Vezi pagina guvernamentală ucraineană: Law Confrontation with Russian Feration, disponibilă aici: https://lawfare.gov.ua/, accesată la data de 28.11.2022.

[20] Jill Goldenziel, Ukraine Is Weaponizing Corporations Against Russia—Using Lawfare, articol publicat în 20.02.2022 în Forbes.

[21] În acest domeniu „green lawfare” esențială este problema „standing”, care se referă la regulile utilizate pentru a determina dacă o persoană sau un grup sunt recunoscute de către instanțe ca părți adecvate pentru a începe procedurile legale. Vezi în acest sens McGrath, C., Flying foxes, dams and whales: Using federal environmental laws in the public interest, Environmental and Planning Law Journal, 25, 2008, 324–359.

[22] Vezi Claire Konkes, Green Lawfare: Environmental Public Interest Litigation and Mediatized Environmental Conflict, Environmental Communication, 12:2,2018, pp. 191-193.

[23] Gabriel Resources Ltd. and Gabriel Resources (Jersey) v. Romania, (ICSID Case No. ARB/15/31), având ca obiect claims arising out of the allegedly discriminatory measures relating to the approval of an environmental impact assessment and the issuance of an environmental permit required to start exploitation of the claimant’s mining project.

[24] Ministrul Federal al Mediului a aprobat mina de cărbune Carmichael a lui Adani, în valoare de 16 miliarde de dolari, în Bazinul Galilee din Queensland, în ianuarie anul acesta. Mackay Conservation Group a contestat la Curtea Federală, susținând că proiectul ar avea efecte dăunătoare asupra climei și asupra speciilor pe cale de dispariție. În august 2015, Curtea Federală a anulat decizia de a aproba mina, decizie ce a determinat retragerea uneia dintre cele mai mari bănci din Australia, Commonwealth Bank of Australia,  din rolul său de consilier financiar al lui Adani.

[25] Carvalho, A., Representing the politics of the greenhouse effect, Critical Discourse Studies, 2(1), 2005, pp. 1–29.

[26] Lazarus, R., Super wicked problems and climate change: Restraining the present to liberate the future, Cornell Law Review, 94, 2009, p. 1153.

[27] Shaw, M., The international status of national liberation movements, Liverpool Law Rev 5, 1983, pp.19–34.

[28]Marouf Hasian Jr.,  Biopolitics and Thanatopolitics at Guantánamo, and the Weapons of the Weak in the Lawfare over Force-Feeding, Law & Literature, 26:3, 2014, pp. 344-351. În acest articol se prezintă  cum, „in 2006, for example, journalists for ABC News reported that US officials were trying to assess just how much of a threat this was by “calculating their body-mass index,” which was a “measurement of weight in relation to height.” While human rights activists at this time attributed this to the fact that detainees were not allowed to exercise enough, defenders of the soldiers across the internet used this as empirical evidence that showed that the detainees were really pampered enemies who had nothing substantive to complain about” (pp. 353,356).

[29] Ken Maclean, Lawfare and Impunity in Burma since the 2000 Ban on Forced Labour, Asian Studies Review, 36:2, 2012, pp. 189, 190.

[30] Observațiile le regăsim la:  Mietzner, Marcus, Electoral Contestations and Economic Resilience, Asian Survey, 50(1), 2010, pp.185–194; și Kari Telle, Faith on Trial: Blasphemy and ‘Lawfare’ in Indonesia, Ethnos, 83:2, 2018, pp. 371-378.

[31] Butt, Simon & Timothy Lindsey,  Judicial Mafia: The Courts and State Illegality in Indonesia, chapter in The State and Illegality in Indonesia, edited by Edward Aspinall & Gerry van Klinken. pp. 189–2013. Leiden: KITLV Press, apud Kari Telle, op. cit., pp. 378-383.

[32] Cribb, Robert (ed), The Indonesian Killings: Studies from Java and Bali, Clayton: Centre of Southeast Asian Studies, Monash University, 1990, apud Kari Telle, op. cit., pp. 372-376.

[33] Vezi Jeroen Veen and Sergei Boeke, No Backdoors: Investigating the Dutch Standpoint on Encryption, Policy and Internet 2, no. 4, 2020, pp. 10, 11.

[34] Malcolm Nance and Chris Sampson, Hacking ISIS. How To Destroy the Cyber Jihad , New York: Skyhorse Publishing, 2017, pp. 66, 67;  Robert Graham, How Terrorists Use Encryption, CTC Sentinel 9, no. 6, 2016; și Miron Lakomy, Why Do Online Countering Violent Extremism Strategies Not Work? The Case of Digital Jihad, in Terrorism and Political Violence, Routledge,2022, p.11.

[35] Vincent F. Hendricks and Mads Vestergaard, Reality Lost. Markets of Attention Misinformation and

Manipulation (Cham: Springer, 2019), pp. 117, 119–137, carte disponibilă online la: https://library.oapen.org/bitstream/handle/20.500.12657/27733/1002272.pdf?sequence=1&isAllowed=y , accesată la data de 28.11.2022.

[36] M. Lakomy, op. cit., p. 14.

[37] Alexander Sieber, Digital Barbarism: The New Colonization of the Mind, Critical Arts, 35:5-6, 2021,  p. 252.

[38] Ibid.

[39] Hornby, Albert Sydney,  Oxford Advanced Learner’s Dictionary of Current English, London:

Oxford University Press, 1995.

[40] A. Sieber, op. cit., p. 256.

[41] Kittrie, Orde F., ‘A Conceptual Overview of Lawfare’s Meaning, Variety, and Power’, Lawfare: Law as a Weapon of War (New York, 2016; online edn, Oxford Academic, 21 Jan. 2016), pp. 1-50.

[42] Vezi pentru detalii Buga, Irina, Modification of Treaties by Subsequent Practice, Oxford, 2018, capitolul introductiv.

[43] M. Sornarajah, The International Law on foreign investment, third edition Cambridge University Press, 2010 p. 27.

[44] Ranganathan, S., Legality and lawfare in regime implementation, in N. Rajkovic, T. Aalberts, & T. Gammeltoft-Hansen (Eds.), The Power of Legality: Practices of International Law and their Politics, Ed. Cambridge University Press, pp. 287-308.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to Top