Agresiunea maritimă liminală în Marea Neagră: România la răscrucea securității energetice
AUTORI: Cam. Fl. (rtr) PhD. Sorin LEARSCHI, Amiral(rtr)PhD. Aurel POPA
Introducere
Marea Neagră a devenit, în ultimii ani, un spațiu în care competiția geopolitică, vulnerabilitatea energetică și ambiguitatea juridică se suprapun într-o manieră mult mai intensă decât în alte bazine maritime europene. Dacă, în paradigma clasică, securitatea maritimă putea fi analizată în jurul unor opoziții relativ stabile – pace/război, poliție maritimă/forță armată, navigație comercială/proiecție militară -, realitatea strategică a regiunii a demonstrat că aceste delimitări sunt astăzi supuse unei presiuni continue. Războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei, exploatarea economică a rutelor de export, folosirea minelor marine, dezvoltarea flotelor cu proprietate opacă, interferențele de navigație și vulnerabilitatea infrastructurilor submarine au transformat Marea Neagră într-un laborator al acțiunilor desfășurate sub pragul conflictului deschis.[1]
În această ecologie strategică, România nu mai poate fi privită doar ca stat riveran sau ca beneficiar pasiv al securității euro-atlantice. Proiectele energetice offshore, poziționarea geografică la interfața dintre Balcani, flancul estic și coridoarele de export, precum și rolul său în arhitectura NATO și UE modifică statutul strategic al statului român. Dezvoltarea perimetrului Neptun Deep, intensificarea exercițiilor navale, participarea la gruparea trilaterală de combatere a minelor marine și interesul pentru consolidarea protecției infrastructurii critice arată că România devine simultan obiect al presiunii și actor al răspunsului regional.[2]
Articolul de față mai întâi, urmărește să clarifice conceptual ce poate însemna „agresiunea maritimă liminală” în raport cu literatura despre grey-zone operations, coerciția maritimă și hibridizarea conflictului. În al doilea rând, analizează modul în care Flota Mării Negre și instrumentele auxiliare ale puterii ruse pot produce efecte strategice sub pragul calificării clasice a unui atac armat. În al treilea rând, evaluează implicațiile pentru România, atât din perspectiva dreptului internațional, cât și din cea a securității energetice și a rezilienței infrastructurale.
Demersul are o dimensiune juridico-strategică. El nu confundă analiza doctrinară cu prognoza militară, dar nici nu se limitează la o simplă expunere descriptivă. Dimpotrivă, urmărește să arate că, în contextul Mării Negre, granița dintre drept și strategie devine ea însăși un spațiu de competiție: actorii testează praguri, exploatează ambiguități, instrumentalizează normele și încearcă să obțină avantaje fără a activa automat mecanismele clasice ale răspunsului colectiv sau ale autoapărării.[3]
Ce este agresiunea maritimă liminală „zahhakiană”?
Pentru a evita orice vulnerabilitate metodologică, este necesară o precizare: expresia nu trebuie prezentată ca termen consacrat în doctrină, ci ca instrument analitic propus pentru a descrie un anumit tipar de coerciție maritimă. În această versiune extinsă, noțiunea este tratată explicit ca o construcție euristică, utilă pentru a denumi acțiuni repetitive, coercitive și juridic ambigue, proiectate să rămână între categoriile tradiționale ale dreptului internațional – între poliție maritimă și uz al forței, între incident izolat și atac armat, între presiune economică și sabotaj strategic.[4]
Caracterul „liminal” al conceptului derivă din ideea de prag, dezvoltată clasic în antropologie de Arnold van Gennep și Victor Turner, dar transferată aici exclusiv în plan juridico-strategic. Nu este vorba despre o antropologizare a statelor sau culturilor, ci despre identificarea unei stări intermediare în care actorii își construiesc deliberat libertatea de acțiune prin ambiguitate. Liminalitatea desemnează, în acest sens, capacitatea unei conduite de a produce efecte grave fără a se lăsa ușor subsumată unei categorii juridice univoce.[5]
Calificativul „zahhakian” trebuie, la rândul său, înțeles prudent. El trimite la figura lui Zahhak/Aži Dahāka din tradiția persană, așa cum este ea receptată în Shahnameh, și este folosit aici numai ca metaforă controlată pentru o logică a presiunii graduale, a consumului de resurse și a menținerii adversarului într-o insecuritate repetitivă. Nu există nicio intenție de esențializare culturală și nicio extrapolare stigmatizantă. Funcția metaforei este strict euristică: ea permite descrierea unui model de agresiune care nu se manifestă printr-un șoc unic și clar, ci printr-o succesiune de gesturi calibrate, fiecare insuficient, luat separat, pentru a justifica o reacție militară majoră, dar împreună capabile să erodeze stabilitatea strategică.[6]
Din această perspectivă, agresiunea maritimă liminală poate fi definită ca un tipar de acțiuni repetitive, coercitive și dificil de atribuit, desfășurate în mediul maritim, concepute pentru a exploata diferența dintre ceea ce este strategic eficient și ceea ce este juridic suficient pentru a activa răspunsuri dure. Ea operează în zona în care costurile pentru adversar cresc, dar pragurile normative ale escaladării rămân incerte.[7]
Originea conceptului și transferul său de la Hormuz la Marea Neagră
Conceptul a fost conturat în cadrul unei analize dedicate Strâmtorii Hormuz, unde s-a observat că o suită de acțiuni precum sabotajul limitat, sechestrările, hărțuirea navală, condiționarea administrativă a tranzitului și utilizarea actorilor intermediari produce efecte strategice considerabile, fără a conduce automat la calificarea unui atac armat. În acea analiză, accentul cădea pe relația dintre jus ad bellum, regimul trecerii prin strâmtori și dificultățile de atribuire. Marea Neagră oferă un cadru diferit, dar comparabil în ceea ce privește logica subprag a acțiunii: aici, presiunea nu se concentrează pe un singur „chokepoint” juridic, ci pe un întreg ansamblu de infrastructuri, coridoare comerciale, zone economice exclusive și aranjamente de securitate regională.[8]
Transferul conceptual de la Hormuz la Marea Neagră nu este unul mecanic. El nu presupune că cele două regiuni ar fi identice, nici că actorii ar urma doctrinar aceleași pattern-uri operaționale. Diferența este, dimpotrivă, instructivă. În Golful Persic, presiunea se exercită în jurul trecerii printr-o strâmtoare de importanță globală. În Marea Neagră, agresiunea liminală se articulează în jurul unei combinații de factori: militarizarea Crimeei, controlul parțial al accesului, mine derivante, atacuri cu drone și rachete asupra infrastructurilor portuare, perturbarea exportului de cereale, exploatarea „shadow fleet”, presiunile asupra mediului informațional și vulnerabilizarea infrastructurii energetice și submarine.[9]
Prin urmare, utilitatea conceptului nu rezidă într-o analogie geopolitică superficială, ci în faptul că oferă un limbaj pentru a înțelege conduita care se poziționează deliberat sub pragul declanșării unui răspuns militar major, dar deasupra nivelului unei simple fricțiuni administrative. În acest sens, Marea Neagră este astăzi unul dintre cele mai relevante teatre europene pentru studierea conflictului liminal.
Tactici liminale folosite în Marea Neagră
1. „Shadow fleet” și coerciția economică mascată
Una dintre cele mai vizibile manifestări ale coerciției maritime contemporane o reprezintă folosirea navelor cu proprietate opacă, registru volatil, asigurare incertă și practici de navigație riscante pentru a transporta resurse energetice sau pentru a eluda sancțiunile. Instituțiile europene și americane au documentat extensia așa-numitei „shadow fleet” asociate exporturilor rusești de hidrocarburi, iar problema a fost receptată nu doar ca una de conformare economică, ci și ca risc de securitate maritimă și infrastructurală.[10] Pentru Marea Neagră, semnificația fenomenului este dublă. Pe de o parte, acesta permite continuarea unor fluxuri financiare utile efortului de război rus. Pe de altă parte, multiplică prezența unor nave greu de controlat, uneori cu transpondere oprite, istoric de schimbări succesive de pavilion și standarde tehnice inferioare, ceea ce amplifică riscurile pentru navigație, mediu și infrastructura submarină.[11]
2. Mine marine, pericole derivaționale și costul libertății de navigație
Marea Neagră a fost afectată semnificativ de folosirea minelor marine și de deriva acestora către coridoarele comerciale. Din acest motiv, România, Bulgaria și Turcia au convenit, la 11 ianuarie 2024, prin Memorandumul de Înțelegere semnat la Istanbul, constituirea MCM Black Sea – o grupare operativă trilaterală destinată combaterii minelor marine.[12] Documentele oficiale române și ale Forțelor Navale arată că scopul grupării este menținerea libertății de navigație prin supraveghere, recunoaștere și neutralizare a pericolelor maritime, ceea ce confirmă că amenințarea minelor nu aparține doar registrului tactic, ci și celui strategic, întrucât afectează încrederea în coridoarele comerciale și costurile de asigurare.[13]
La 9 iulie 2025, România a preluat comanda MCM Black Sea Task Group, iar în ianuarie 2026 a transferat-o către Turcia, în rotația stabilită prin memorandum.[14] Acest detaliu este important nu doar simbolic. El arată că reacția riveranilor a depășit faza declarațiilor politice și a intrat într-un registru operațional, în care securitatea maritimă este tratată ca bun colectiv regional.
3. Interferențe GNSS/GPS și degradarea navigației
Interferențele asupra sistemelor de navigație prin satelit sunt un alt instrument tipic al zonei gri. Avertismente maritime și analize tehnice au semnalat de ani buni incidente de GPS interference în Marea Neagră, iar în 2025 IMO, ICAO și ITU au exprimat „grave concern” față de proliferarea jamming-ului și spoofing-ului, cu impact direct asupra siguranței navigației și comunicațiilor.[15] În regiunea Mării Negre, astfel de perturbări nu trebuie tratate ca simple incidente tehnice. Ele produc incertitudine, afectează rutarea, sporesc dependența de sisteme redundante și reduc încrederea actorilor comerciali într-un mediu deja saturat de riscuri.
4. Drone, atacuri la distanță și ambiguitatea responsabilității
Experiența războiului ruso-ucrainean a demonstrat că spațiul maritim al Mării Negre este astăzi unul al proliferării dronelor aeriene și navale, al loviturilor de precizie și al presiunii continue asupra porturilor și rutelor logistice. Chiar și atunci când sursa unui incident poate fi mai ușor estimată decât în cazul minelor sau interferențelor electronice, actorii implicați exploatează adesea întârzierile de atribuire, confuzia mediatică și divergențele de interpretare pentru a reduce costurile juridice și politice ale acțiunii.[16]
Impactul asupra statelor riverane și poziția specifică a României
Statele riverane nu experimentează aceste tactici în mod abstract, ci ca pe o redistribuire constantă a resurselor, atenției și priorităților de securitate. România, Bulgaria și Turcia sunt obligate să suporte costuri de supraveghere, patrulare, deminare, interoperabilitate și pregătire juridică. Turcia, la rândul său, rămâne actor-cheie prin implementarea Convenției de la Montreux, pe care Ministerul turc al Afacerilor Externe o califică drept element esențial al stabilității și securității la Marea Neagră.[17]
Pentru România, implicațiile sunt și mai accentuate. Țara nu se confruntă doar cu un risc generic de instabilitate regională, ci cu o convergență între securitatea militară, securitatea navigației și securitatea energetică. Dacă infrastructura offshore și coridoarele logistice sunt perturbate, efectele nu se reduc la sfera apărării, ci ating investițiile, prețul energiei, atractivitatea comercială a porturilor și credibilitatea statului ca furnizor de stabilitate. Prin urmare, România devine simultan stat de linie, stat de tranzit și stat de infrastructură.
Ambiguitatea juridică: law enforcement at sea versus utilizarea forței
Una dintre cele mai dificile probleme ridicate de agresiunea maritimă liminală este delimitarea dintre măsurile de aplicare a legii pe mare și utilizarea forței în sensul Cartei ONU. Jus ad bellum nu oferă întotdeauna răspunsuri rapide pentru incidente fragmentate, iar dreptul mării operează în paralel cu logici proprii privind controlul, siguranța și jurisdicția.
Carta ONU interzice amenințarea cu forța sau folosirea forței în relațiile internaționale, prin articolul 2 alineatul (4), iar articolul 51 recunoaște dreptul inerent la autoapărare numai „if an armed attack occurs”.[18] Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție, în special Nicaragua și Oil Platforms, a consolidat distincția dintre simple utilizări ale forței și atacul armat, rezervând acestuia din urmă un prag de gravitate mai ridicat.[19] În mediul maritim, această distincție este complicată de faptul că numeroase incidente pot produce pagube economice, blocaje logistice sau riscuri serioase pentru navigație fără a genera imediat victime sau distrugeri majore.
Dificultatea suplimentară este cea a atribuirii. În dreptul răspunderii statelor, ARSIWA cere ca fapta ilicită să fie imputabilă unui stat și să încalce o obligație internațională.[20] În practică, minele marine, interferențele electronice, folosirea navelor cu proprietate opacă sau sabotajul infrastructurii submarine pot lăsa în urmă un peisaj probator fragmentat. Tocmai această fragmentare face agresiunea liminală atât de eficientă: costul juridic al reacției crește, în timp ce costul strategic al inacțiunii devine tot mai mare.
Răspunsul României: între reacție navală, cooperare aliată și modernizare
România a răspuns printr-un mix de cooperare, modernizare și consolidare a prezenței maritime. Această idee poate fi dezvoltată pe trei paliere.
1. Cooperarea trilaterală pentru combaterea minelor
Memorandumul din 11 ianuarie 2024 privind MCM Black Sea a reprezentat prima inițiativă aliată exclusiv riverană de acest tip în regiune.[21] Pentru România, participarea activă și asumarea succesivă a comenzii au avut o dublă utilitate: au consolidat profilul de securitate al Forțelor Navale și au creat o platformă pragmatică de lucru cu Bulgaria și Turcia într-un domeniu în care consensul politic este mai ușor de obținut decât în chestiunile navale de proiecție dură.
2. Prezența aliată și acoperirea aeriană
La 31 martie 2026, RAF a preluat misiunea de Enhanced Air Policing în România, subliniind continuitatea acoperirii aliate pe flancul estic.[22] Chiar dacă poliția aeriană nu este instrument naval, ea contribuie indirect la securitatea maritimă prin supraveghere, descurajare și protecția infrastructurii critice. Articolul nu trebuie să supraevalueze această dimensiune, dar nici să o ignore: în ecologia de securitate a Mării Negre, diferența dintre domenii este din ce în ce mai puțin rigidă.
3. Modernizarea capabilităților
România a investit în sisteme de coastă și în consolidarea prezenței maritime, iar dezbaterea internă privind achiziția de nave noi, modernizarea flotei și creșterea prezenței pe mare reflectă faptul că Marea Neagră nu mai poate fi tratată ca teatru secundar.[23] În paralel, exerciții precum Sea Shield contribuie la interoperabilitate și la validarea scenariilor de reacție într-un spațiu marcat de mine, drone, război electronic și vulnerabilitate infrastructurală.[24]
Protejarea infrastructurii critice: conducte, cabluri, platforme
În actualul mediu de securitate, infrastructura critică submarină și offshore nu mai poate fi privită exclusiv ca problemă economică sau tehnică. Conductele, cablurile de date, platformele de exploatare și punctele de conectare la țărm sunt noduri strategice. NATO a lansat oficial, în mai 2024, Maritime Centre for Security of Critical Undersea Infrastructure, în cadrul MARCOM, tocmai pentru a crește situațional awareness și a întări descurajarea și apărarea în fața vulnerabilității conductelor și cablurilor submarine.[25]
Pentru România, această dezvoltare este deosebit de relevantă. Proiectul Neptun Deep, pentru care OMV Petrom și Romgaz au luat decizia finală de investiție în iunie 2023, este estimat să aducă în producție circa 100 de miliarde de metri cubi de gaze, cu prime fluxuri anticipate în 2027.[26] O astfel de infrastructură nu este doar activ energetic; ea este un obiectiv strategic național și european. În măsura în care România își leagă mai strâns profilul energetic de exploatările offshore, crește și obligația de a dezvolta capacități de supraveghere, avertizare timpurie, protecție fizică și securitate cibernetică.
Dimensiunea cibernetică trebuie integrată fără exagerări. Nu orice amenințare poate fi prezentată ca fapt împlinit. Totuși, este incontestabil că infrastructurile energetice și maritime moderne depind de sisteme digitale, de SCADA, de comunicații satelitare și de fluxuri de date fără de care operarea sigură devine imposibilă. Din această cauză, atacul asupra infrastructurii maritime contemporane nu mai este doar fizic. El poate viza și integritatea datelor, redundanța sistemelor de comandă și control și încrederea operatorilor în tabloul operațional.
Pentru România, aceasta implică o integrare mai strânsă între cultura securității maritime și cea a securității cibernetice. Protecția cablurilor submarine și a platformelor offshore nu poate fi rezolvată exclusiv prin patrule sau senzori fizici. Ea cere și testarea rezilienței software, protocoale de reacție, auditarea sistemelor critice și cooperare interinstituțională între actorii din domeniul apărării, energiei și securității cibernetice.[28]
Evoluții și tendințe: 2026-2030
În acest sens, este rezonabil să anticipăm că, în intervalul 2026-2030, Marea Neagră va rămâne un spațiu favorabil tacticilor de zonă gri. Mai exact, sunt probabile:
- menținerea unei prezențe ridicate a minelor și a costurilor de deminare;
- intensificarea utilizării dronelor aeriene și navale;
- sporirea rolului „shadow fleet” în economia de război și în riscurile pentru mediu și infrastructură;
- creșterea importanței protecției infrastructurii submarine;
- accentuarea interdependenței dintre securitatea militară, energetică și cibernetică.[29]
De asemenea, pe măsură ce România avansează în exploatarea offshore și în conectarea la piețele europene, zona economică exclusivă va căpăta o greutate strategică mai mare. Aceasta nu înseamnă inevitabil o „militarizare” spectaculoasă, dar implică, aproape inevitabil, densificarea supravegherii, îmbunătățirea sensorilor și o mai mare pregătire pentru incidente hibride.
Protocol orientativ de răspuns la sabotaj sau incident major
Un asemenea model ar putea include:
(a) detectare și stabilizare inițială – activarea procedurilor tehnice de alarmare, delimitarea zonei de risc, suspendarea operațiunilor vulnerabile și protejarea personalului;
(b) atribuire tehnică preliminară – colectarea rapidă a datelor AIS, radar, satelitare, hidroacustice și cibernetice, precum și conservarea probelor;
(c) evaluare juridico-strategică – calificarea provizorie a incidentului: accident, sabotaj, interferență ostilă, utilizare a forței, incident subprag;
(d) coordonare aliată și diplomatică – consultări NATO, schimb de informații, notificări către organizațiile maritime relevante și comunicare strategică publică;
(e) măsuri de reziliență și continuitate – activarea rutelor alternative, mobilizarea capacităților de remediere și reducerea impactului economic.[30]
O asemenea schemă nu trebuie prezentată ca panaceu, dar are avantajul de a arăta că răspunsul la agresiunea liminală nu începe cu escaladarea militară, ci cu reducerea timpului de incertitudine și cu consolidarea bazei probatorii.
Punctul de joncțiune și vulnerabilitatea Neptun Deep
Punctele de conexiune dintre infrastructura submarină și uscat sunt adesea zonele cele mai expuse, deoarece concentrează atât vulnerabilități fizice, cât și digitale. Pentru un proiect precum Neptun Deep, riscul nu se rezumă la platformele offshore, ci include și conductele, stațiile de procesare, nodurile de comunicații și lanțul logistic din spatele exploatării. Vulnerabilitatea unui asemenea obiectiv poate proveni din sabotaj fizic, din supraveghere ostilă, din perturbarea sistemelor de comandă sau din simple incidente exploatate propagandistic pentru a induce panică și neîncredere.
Prin urmare, o analiză de risc serioasă ar trebui să combine perspectivele juridice, tehnice și sociale. Dreptul mării definește cadrul jurisdicțional, dar protecția reală depinde de interoperabilitatea instituțiilor și de cultura de securitate. În plus, participarea comunităților litorale la raportarea comportamentelor suspecte, fără a militariza discursul public, poate avea utilitate practică într-un mediu în care semnalele slabe contează.
Implicarea populației locale și reziliența societală
Fără a transforma cetățeanul într-un substitut pentru funcțiile statului, este util să se recunoască faptul că pescarii, operatorii portuari, personalul tehnic, comunitățile litorale și companiile private pot contribui la detectarea timpurie a unor anomalii și la menținerea rezilienței.
În logica amenințărilor hibride, societatea nu este numai țintă, ci și parte a apărării. O infrastructură critică protejată insuficient juridic, tehnic sau social devine mai ușor de perturbat nu doar prin atac direct, ci și prin frică, dezinformare, neîncredere și întârzierea reacției. De aceea, reziliența societală trebuie înțeleasă ca element complementar al securității maritime, nu ca ornament discursiv.
România se află într-un punct de inflexiune strategică. Marea Neagră nu mai este doar vecinătate problematică, ci spațiu de definire a profilului său de securitate și de energie. În acest context, conceptul de agresiune maritimă liminală este util tocmai pentru că descrie acea presiune continuă, fragmentată și ambiguă care nu poate fi tratată eficient nici prin simplă diplomație declarativă, nici prin reflexe de escaladare automată.
Concluzia centrală a articolului este că vulnerabilitatea României nu derivă numai din proximitatea unui teatru de război, ci din suprapunerea a trei condiții: importanța tot mai mare a infrastructurii energetice offshore, expunerea la tactici maritime subprag și nevoia de a răspunde într-un cadru juridic care cere prudență, proporționalitate și probă. Or, tocmai în această combinație agresiunea liminală devine eficientă: ea mărește costurile defensive, dispersează responsabilitatea și mută disputa în zona gri dintre incident și agresiune.
De aici rezultă câteva recomandări. În primul rând, România trebuie să continue densificarea cooperării navale și de deminare cu riveranii aliați, fără a abandona aspirația spre o prezență aliată mai robustă în regiune. În al doilea rând, protecția infrastructurii critice trebuie tratată ca politică de securitate națională, nu ca apendice tehnic al politicii energetice. În al treilea rând, este necesară o cultură juridică și instituțională a atribuirii rapide, capabilă să reducă avantajul adversarului în zona incertitudinii. În sfârșit, reziliența societății și a operatorilor economici trebuie integrată în logica apărării, deoarece frontiera dintre securitate militară și securitate economică este deja, în Marea Neagră, una profund poroasă.
Agresiunea maritimă liminală nu este, așadar, o simplă metaforă a vremurilor tulburi, ci o cheie de lectură pentru o realitate strategică în care stabilitatea nu mai este distrusă doar prin atac frontal, ci erodată gradual, metodic și deliberat. Pentru România, răspunsul adecvat nu poate fi nici alarmismul, nici complacerea, ci construcția unei capacități de descurajare, protecție și reziliență care să facă din frontiera sa maritimă nu punctul vulnerabil al Europei, ci unul dintre spațiile sale de robustețe strategică.
- Carta Organizației Națiunilor Unite, adoptată la San Francisco la 26 iunie 1945, intrată în vigoare la 24 octombrie 1945.
- Council of the European Union, comunicări și pachete de sancțiuni privind navele din „Russian shadow fleet”, 2025.
- DNSC, resurse publice privind protecția infrastructurilor critice digitale, consultate aprilie 2026.
- EEAS, EU strategic approach to the Black Sea region (2025).
- European Parliamentary Research Service, Russia’s “shadow fleet”: Bringing the threat to light (14 noiembrie 2024).
- Forțele Navale Române, comunicate oficiale și portal instituțional, consultate aprilie 2026.
- International Law Commission, Articles on Responsibility of States for Internationally Wrongful Acts (2001).
- Kraska, James and Raul Pedrozo, International Maritime Security Law (Martinus Nijhoff 2013).
- Lott, Alexander and Shin Kawagishi, ‘The Legal Regime of the Strait of Hormuz and Attacks Against Oil Tankers: Law of the Sea and Law on the Use of Force Perspectives’ (2022) 53 Ocean Development & International Law 123-146.
- MApN, „The Signing of the Memorandum of Understanding on the establishment of a Task Force to Counter the Sea Mines in the Black Sea”, 11 ianuarie 2024.
- MApN, „Romania has taken over command of the MCM Black Sea Task Group”, 9 iulie 2025.
- Mazarr, Michael J, Mastering the Gray Zone: Understanding a Changing Era of Conflict (US Army War College Press 2015).
- NATO SHAPE, „NATO officially launches new Maritime Centre for Security of Critical Undersea Infrastructure”, 28 mai 2024.
- NATO, „NATO launches Baltic Sentry to increase critical infrastructure security”, 14 ianuarie 2025.
- OMV, „OMV announces final investment decision taken by OMV Petrom for natural gas deep water project Neptun Deep”, 21 iunie 2023.
- Reuters, „Romania to acquire warships to strengthen NATO eastern flank”, 28 martie 2025.
- Republic of Türkiye Ministry of Foreign Affairs, Implementation of the Montreux Convention, consultat aprilie 2026.
- Royal Air Force, „Strengthening the Shield: RAF Leads NATO Air Policing from Romania”, 31 martie 2026.
- Schmitt, Michael N (ed), Tallinn Manual 2.0 on the International Law Applicable to Cyber Operations (Cambridge University Press 2017).
- Schmitt, Michael N, ‘Gray Zones in the International Law of Peace and War’ in The Elgar Companion to International Law and Security (Edward Elgar 2022).
- SHAPE, „NATO officially launches new Maritime Centre for Security of Critical Undersea Infrastructure”, 28 mai 2024.
- Skjærvø, Prods Oktor, James R Russell and Djalal Khaleghi-Motlagh, ‘Aždahā’ in Encyclopaedia Iranica (1987, updated 2017).
- Turner, Victor, The Ritual Process: Structure and Anti-Structure (Aldine 1969).
- United Nations Convention on the Law of the Sea, adoptată la Montego Bay la 10 decembrie 1982, intrată în vigoare la 16 noiembrie 1994.
- U.S. Department of the Treasury, „Treasury Intensifies Sanctions Against Russia by Targeting Russia’s Shadow Fleet”, 10 ianuarie 2025.
- U.S. Maritime Administration, Safety Alert 2017-005A Black Sea GPS Interference.
- U.S. Maritime Advisory 2024-012, Black Sea and Sea of Azov – Military Combat Operations (6 septembrie 2024).
- van Gennep, Arnold, The Rites of Passage (University of Chicago Press 2019 [1909]).
- Military and Paramilary Activities in and against Nicaragua (Nicaragua v United States of America) (Merits) [1986] ICJ Rep 14.
- Oil Platforms (Islamic Republic of Iran v United States of America) [2003] ICJ Rep 161.
[1] EEAS, EU strategic approach to the Black Sea region (2025), care subliniază riscurile generate de mine derivante, „shadow fleet”, acțiuni hibride și vulnerabilități infrastructurale în regiune.
[2] OMV, „OMV announces final investment decision taken by OMV Petrom for natural gas deep water project Neptun Deep”, 21 iunie 2023; Reuters, „Romania to acquire warships to strengthen NATO eastern flank”, 28 martie 2025.
[3] Michael J Mazarr, Mastering the Gray Zone: Understanding a Changing Era of Conflict (US Army War College Press 2015) 1-5.
[4] Pentru fundalul doctrinar asupra coerciției maritime subprag, a se vedea James Kraska and Raul Pedrozo, International Maritime Security Law (Martinus Nijhoff 2013) 3-12.
[5] Arnold van Gennep, The Rites of Passage (University of Chicago Press 2019 [1909]); Victor Turner, The Ritual Process: Structure and Anti-Structure (Aldine 1969).
[6] Prods Oktor Skjærvø, James R Russell and Djalal Khaleghi-Motlagh, ‘Aždahā’ in Encyclopaedia Iranica (1987, updated 2017).
[7] Michael Schmitt, ‘Gray Zones in the International Law of Peace and War’ in The Elgar Companion to International Law and Security (Edward Elgar 2022) 180-196.
[8] Pentru analiza extinsă a Hormuzului ca spațiu de coerciție subprag, a se vedea Alexander Lott and Shin Kawagishi, ‘The Legal Regime of the Strait of Hormuz and Attacks Against Oil Tankers’ (2022) 53 Ocean Development & International Law 123.
[9] U.S. Maritime Advisory 2024-012, Black Sea and Sea of Azov – Military Combat Operations (6 septembrie 2024).
[10] Council of the European Union, comunicări privind sancțiunile aplicate navelor din „Russian shadow fleet”, 2025; U.S. Department of the Treasury, „Treasury Intensifies Sanctions Against Russia by Targeting Russia’s Shadow Fleet”, 10 ianuarie 2025.
[11] European Parliamentary Research Service, Russia’s ‘shadow fleet’: Bringing the threat to light (14 noiembrie 2024).
[12] Ministerul Apărării Naționale, „The Signing of the Memorandum of Understanding on the establishment of a Task Force to Counter the Sea Mines in the Black Sea”, 11 ianuarie 2024.
[13] Forțele Navale Române, „Rolul MCM Black Sea este de a asigura libertatea de navigație în Marea Neagră…”, comunicat din 6 ianuarie 2026.
[14] MApN, „Romania has taken over command of the MCM Black Sea Task Group”, 9 iulie 2025; Forțele Navale Române, comunicat din 6 ianuarie 2026.
[15] IMO, ICAO and ITU, Joint Statement on harmful interference to GNSS, 25 martie 2025; U.S. Maritime Administration, Safety Alert 2017-005A Black Sea GPS Interference.
[16] U.S. Maritime Advisory 2024-012 (n 9).
[17] Republic of Türkiye Ministry of Foreign Affairs, Implementation of the Montreux Convention (consultat aprilie 2026).
[18] Carta Organizației Națiunilor Unite, art 2(4) și art 51.
[19] Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua (Nicaragua v United States of America) (Merits) [1986] ICJ Rep 14; Oil Platforms (Islamic Republic of Iran v United States of America) [2003] ICJ Rep 161.
[20] International Law Commission, Articles on Responsibility of States for Internationally Wrongful Acts (2001).
[21] MApN (n 12).
[22] Royal Air Force, „Strengthening the Shield: RAF Leads NATO Air Policing from Romania”, 31 martie 2026; NATO Allied Air Command, comunicat privind handover-ul misiunii Enhanced Air Policing în România, 31 martie 2026.
[23] Reuters (n 2).
[24] Forțele Navale Române, portal oficial, secțiunea privind exercițiile Sea Shield (consultată aprilie 2026).
[25] SHAPE, „NATO officially launches new Maritime Centre for Security of Critical Undersea Infrastructure”, 28 mai 2024.
[26] OMV (n 2).
[27] Pentru contextul mai larg privind preocupările occidentale referitoare la infrastructura critică submarină și activitatea rusă, a se vedea NATO, „NATO launches Baltic Sentry to increase critical infrastructure security”, 14 ianuarie 2025; precum și analizele dedicate GUGI și războiului submarin hibrid.
[28] Michael N Schmitt (ed), Tallinn Manual 2.0 on the International Law Applicable to Cyber Operations (Cambridge University Press 2017); DNSC, resurse publice privind protecția infrastructurilor critice digitale.
[29] EEAS (n 1); SHAPE (n 25).
[30] A se vedea, pentru logica generală a răspunsurilor gradate și a reducerii incertitudinii probatorii, Mazarr (n 3); Kraska and Pedrozo (n 4).