ATACUL ASUPRA OBIECTIVELOR OFFSHORE DIN ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ ȘI IMPLICAȚIILE PENTRU APĂRAREA COLECTIVĂ NATO
CAZUL ROMÂNIEI ÎN MAREA NEAGRĂ
AUTORI:
Am.(rtr) Dr. Aurel POPA
Conf. Univ. Dr. Cristina Elena POPA TACHE-Expert al Forumului Securitatii Maritime
Art 5. ….„Un atac armat împotriva uneia sau mai multor Părți în Europa sau America de Nord va fi considerat un atac împotriva tuturor……”-Elementul-cheie este expresia „împotriva unei Părți” — nu „împotriva teritoriului”.
Abstract
The growing strategic importance of offshore infrastructure has created a new intersection between the law of the sea, international law regarding the use of force, and collective security regimes. Although installations located in the Exclusive Economic Zone are subject to the jurisdiction and regulations of the coastal state, they increasingly constitute critical assets for national and regional energy and economic security. If the waters in which they are located are directly or indirectly affected by an armed conflict, security issues arise. The article examines whether an attack on offshore installations situated in Romania’s Exclusive Economic Zone in the Black Sea could be legally and politically classified as an armed attack against Romania, with the potential to trigger NATO’s collective defense mechanisms. By integrating the legal regime of the Exclusive Economic Zone under UNCLOS, the definition of “armed attack” provided in Article 51 of the UN Charter, and the interpretive framework of Articles 5 and 6 of the North Atlantic Treaty, the study demonstrates that contemporary security realities require an evolutionary and functional interpretation of collective defense obligations. Special attention is given to hybrid operations and covert sabotage against submarine infrastructure, the challenges of attribution, as well as the increasingly recognized importance, within NATO, of critical submarine infrastructure as a component of allied security. Against this backdrop, a strong national security strategy is essential. The article also identifies public policy priorities for Romania regarding forensic preparedness, the integration of maritime surveillance, and the planning of allied infrastructure protection in the Black Sea region.
Keywords:Exclusive Economic Zone; offshore installations; law of the sea; UNCLOS; critical infrastructure; hybrid
1. Introducere
Articolul pornește de la trăsătura principală a tratatului NATO, și anume aceea de cadru general de securitate colectivă, nu un instrument juridic detaliat de reglementare operațională. În cele 14 articole, acesta stabilește principii, obligații și mecanisme instituționale, iar nu reguli tehnice sau proceduri tactice.Articolul 3 confirmă acest fapt arătând că: „Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părțile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării și al sprijinului reciproc continue, își vor menține și își vor dezvolta capacitatea individuală și cea colectivă de rezistență în fața unui atac armat”. Pornim analiza de la realitatea obiectivă că Tratatul NATO este un instrument juridic-cadru de securitate colectivă, care nu reglementează explicit domenii operaționale moderne precum offshore, cibernetic, spațial, lăsând dezvoltarea acestora documentelor strategice ulterioare.
Ordinea juridică internațională contemporană traversează o etapă de metamorfoz determinată de transformările tehnologice, energetice și geopolitice ale ultimelor decenii[1]. Dacă dreptul mării și securitatea colectiva au evoluat în mod relativ separat în a doua jumătate a secolului XX, începutul secolului XXI marchează o convergență inevitabilă între aceste două ramuri[2]. Creșterea dependenței statelor de infrastructuri offshore, fie acestea energetice, digitale sau logistice, a transformat zonele maritime aflate dincolo de teritoriul național în obiective de interes strategic vital. Realitatea produce o confruntare conceptuală între caracterul non-teritorial al Zonei Economice Exclusive și necesitatea protecției efective a intereselor fundamentale ale statelor de coastă.
Zona Economică Exclusivă (ZEE), consacrată juridic prin Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării din 1982, a fost inițial concepută ca un compromis între libertatea mărilor și revendicările extinse de suveranitate ale statelor costiere asupra resurselor marine.[3] În ultimele două decenii însă, ZEE a devenit un spațiu de infrastructură industrială intensivă: platforme de exploatare a hidrocarburilor, terminale de gaz natural lichefiat, parcuri eoliene offshore, cabluri submarine de comunicații globale și conducte transfrontaliere. Prin urmare, deși ZEE nu face parte din teritoriul statului, ea concentrează active esențiale pentru funcționarea economiei, securitatea energetică și reziliența digitală. Articolul 21 din UNCLOS prevede la secțiunea Legi și reglementări ale statului riveran referitoare la trecerea inofensivă, următoarele: „1. Statul riveran poate adopta, în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții și cu celelalte reguli ale dreptului internațional, legi și reglementări referitoare la trecerea inofensivă în marea sa teritorială, care pot privi următoarele probleme: a) securitatea navigației și reglementarea traficului maritim; b) protecția echipamentelor și a sistemelor de asigurare a navigației și a altor echipamente sau instalații; c) protecția cablurilor și a conductelor; d) conservarea resurselor biologice ale mării; e) prevenirea infracțiunilor la legile și reglementările statului riveran privind pescuitul; f) păstrarea mediului înconjurător al statului riveran și prevenirea, reducerea și controlul poluării sale; g) cercetarea științifică marină și ridicările hidrografice; h) prevenirea infracțiunilor la legile și reglementările vamale, fiscale, de imigrare sau sanitare ale statului riveran.” Aceste prevederi internaționale conferă posibilitatea statului costal sau riveran să acționeze inclusiv militar mai ales dacă acestea sunt corelate cu faptul că trecerea inofensivă este considerată astfel doar atât timp cît nu aduce atingere păcii, ordinii sau securității statului riveran, după cum prevede articolul 19[4].
Însă, în pofida prevederilor UNCLOS, transformarea conflictualității internaționale a produs un continuum operațional situat între pace și război, caracterizat prin operațiuni hibride, sabotaj sub acoperire, atacuri cibernetice și utilizarea actorilor proxy.[5] Aceste instrumente permit afectarea gravă a infrastructurilor critice fără recurgerea explicită la forță militară clasică și fără asumarea oficială a responsabilității statale. Privind din acest loc, infrastructurile offshore constituie ținte ideale din cauză că sunt vulnerabile tehnic, dificil de supravegheat continuu și amplasate într-un spațiu juridic intermediar între jurisdicție națională și libertate internațională.
Incidentele recente din spațiul euro-atlantic confirmă caracterul operațional al acestei vulnerabilități. Sabotajul conductelor Nord Stream în septembrie 2022 a produs nu doar pierderi economice semnificative, ci și un șoc strategic privind securitatea infrastructurii energetice submarine europene.[6] Avarierea conductei Balticconnector între Finlanda și Estonia în 2023 a demonstrat persistența riscurilor și dificultatea atribuirii rapide a responsabilității. Lor li se adaugă atacurile repetate asupra infrastructurii energetice ucrainene offshore și riverane în Marea Neagră ce au confirmat integrarea acestui tip de obiective în conflictele contemporane.
Pentru România, aceste evoluții nu reprezintă simple studii de caz externe. Descoperirile de hidrocarburi din perimetrul Neptun Deep și dezvoltarea infrastructurii offshore aferente poziționează statul român într-o categorie nouă de vulnerabilitate strategică maritimă.[7] Militarizarea accelerată a Crimeei după 2014 și proiecția navală rusă în Marea Neagră au generat o reconfigurare a echilibrului de putere regional, în care infrastructura offshore românească devine implicit un obiectiv potențial de coerciție strategică.
În acest context apare întrebarea centrală a prezentului articol: poate un atac asupra unui obiectiv offshore românesc aflat în Zona Economică Exclusivă fi calificat drept „atac armat împotriva României” în sensul Cartei ONU și al Tratatului Atlanticului de Nord, cu potențial de activare a mecanismelor NATO de apărare colectivă?
2. Statutul juridic al obiectivelor offshore în Zona Economică Exclusivă
„Obiective offshore” desemnează, în terminologia juridico-strategică și în practica NATO, instalațiile și infrastructurile amplasate în mediul marin, în afara teritoriului terestru al statului, în special în zona economică exclusivă (ZEE), care au valoare economică, energetică, tehnologică sau strategică. Definiția operațională, dacă este să o identificăm, are următorul conținut: prin obiectivele offshore vom înțelege acele instalații artificiale, infrastructuri și echipamente situate pe mare sau pe fundul mării, utilizate pentru exploatarea resurselor, producerea sau transportul energiei, comunicații sau supraveghere, aflate sub jurisdicția statului costier potrivit art. 56 UNCLOS[8].
Problema are un grad de dificultate superior, deoarece implică trei niveluri normative distincte: dreptul mării, care stabilește statutul juridic al ZEE și al instalațiilor offshore; folosirea forței și a autoapărării, care definește noțiunea de „atac armat”; și securitatea colectivă NATO, care condiționează răspunsul aliat de interpretarea Articolelor 5 și 6 ale Tratatului Atlanticului de Nord.
Niciunul dintre aceste regimuri nu sprijină un răspuns explicit pentru situația atacurilor asupra infrastructurii offshore moderne. Lacuna normativă obligă la o interpretare adaptată noilor realități tehnologice și strategice.
În același timp, trebuie subliniat că mecanismele NATO nu funcționează automat pe baza unei simple constatări juridice. Activarea Articolului 5 este o decizie politică colectivă, dependentă de consensul statelor membre și de evaluarea comună a gravității și atribuirii incidentului. Termenul activare nu înseamnă altceva decât ceea ce am spus la începutul introducerii și anume, că activează dezvoltarea de strategii ulterioare, punctate, destinate celor mai presante probleme de apărare și securitate.
Prin urmare, analiza juridică trebuie completată de înțelegerea dinamicilor politico-strategice ale Alianței. Obiectivul acestui articol este de a furniza o analiză analitică coerentă pentru evaluarea situațiilor de atac asupra obiectivelor offshore românești, combinând interpretarea normelor UNCLOS privind jurisdicția asupra instalațiilor offshore; standardele de calificare a unui „atac armat” în dreptul internațional; interpretarea Articolelor 5 și 6 NATO în raport cu spațiile maritime non-teritoriale; lecțiile operaționale ale incidentelor recente asupra infrastructurii submarine europene. Prin această metodă, lucrarea urmărește să contribuie la clarificarea unui domeniu insuficient teoretizat, dar cu relevanță imediată pentru securitatea României și a flancului estic al NATO.
2.1. Conceptul și rațiunea juridică a Zonei Economice Exclusive
Conceptul de Zonă Economică Exclusivă a apărut ca răspuns la extinderea revendicărilor statelor asupra resurselor marine în anii 1960–1970. În lipsa unei reglementări uniforme, statele costiere (riverane cum sunt acestea definite în legislația românească) au început să proclame unilateral jurisdicții extinse asupra pescuitului și resurselor submarine, generând insecuritate juridică globală. UNCLOS (1982) a codificat un compromis confrom căruia, statul de coastă nu obține suveranitate teritorială deplină asupra ZEE, dar primește drepturi suverane funcționale asupra resurselor și anumitor activități economice.
Articolul 55 UNCLOS definește ZEE ca „o zonă situată dincolo de marea teritorială și adiacentă acesteia, supusă unui regim juridic special”. Articolul 56 conferă statului de coastă drepturi suverane pentru explorarea și exploatarea resurselor naturale, precum și jurisdicție asupra instalațiilor artificiale, cercetării științifice și protecției mediului.[9]
Iată cum dreptul internațional creează un regim cu natură duală lipsit de suveranitate teritorială dar supus unei jurisdicții exclusive funcționale.
Distincția este fundamentală pentru analiza securității întrucât statul nu deține teritoriul, dar deține competența exclusivă asupra activităților economice și infrastructurilor instalate.
2.2. Statutul instalațiilor offshore în dreptul mării
Articolul 60 UNCLOS reglementează explicit insulele artificiale, instalațiile și structurile. El prevede că statul de coastă are drept exclusiv de a construi și autoriza instalații; exercită jurisdicție exclusivă asupra lor; poate institui zone de siguranță în jurul acestora; instalațiile nu au statut de insule și nu generează mare teritorială.[10]
Prin urmare, o platformă offshore este un obiect juridic distinct pentru că nu este teritoriu, dar se află integral sub jurisdicția statului de coastă care face referire la competențe administrative, fiscale, de securitate, penale și de protecție fizică.
Doctrina a subliniat că jurisdicția exclusivă asupra instalațiilor offshore creează o „quasi-teritorialitate funcțională”, suficientă pentru a declanșa răspunderea internațională în cazul unui atac extern.¹¹
2.3. Infrastructura offshore și evoluția conceptului de infrastructură critică
După 2001, noțiunea de infrastructură critică a intrat în centrul strategiilor de securitate occidentale. NATO și Uniunea Europeană au identificat energia, comunicațiile și transportul ca sectoare vitale pentru funcționarea statelor moderne.[11]
În documentele NATO recente, infrastructura energetică offshore și cablurile submarine sunt menționate explicit ca vulnerabilități strategice. Strategia NATO 2022 afirmă că „protecția infrastructurii critice, inclusiv a celei submarine, este esențială pentru reziliența colectivă”.[12]
Calificarea politică influențează interpretarea juridică în sensul că, dacă un obiectiv offshore este recunoscut ca infrastructură critică națională și aliată, atacul asupra lui capătă o semnificație strategică echivalentă atacului asupra unui obiectiv terestru vital.
2.4. Cazul României: specificul ZEE în Marea Neagră
România exercită jurisdicție asupra unei ZEE semnificative în Marea Neagră, stabilită prin acorduri de delimitare și jurisprudența Curții Internaționale de Justiție în cauza România c. Ucraina (2009).[13]
Această ZEE include perimetre energetice offshore în curs de dezvoltare, care vor deveni elemente centrale ale securității energetice naționale și regionale. Prin urmare, infrastructura aferentă dobândește statut de interes strategic major, amplificând relevanța juridico-securitară a protecției sale.
3. Atacul asupra obiectivelor offshore și folosirea forței în dreptul internațional
3.1. Interdicția folosirii forței și excepția autoapărării
Articolul 2(4) al Cartei ONU consacră principiul general al interzicerii folosirii forței în relațiile internaționale. Singurele excepții sunt autorizarea Consiliului de Securitate și dreptul inerent la autoapărare în cazul unui atac armat (art. 51).[14]
Prin urmare, pentru a justifica recurgerea la forță în apărarea unui obiectiv offshore atacat, trebuie stabilit dacă incidentul constituie „atac armat” în sensul Cartei.
3.2. Definirea pragului de „atac armat”
Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție a stabilit că „atac armat” reprezintă forma cea mai gravă a folosirii forței. În cauza Nicaragua, Curtea a precizat că nu orice incident violent sau sabotaj atinge acest prag.[15] Aplicat infrastructurii offshore, criteriile de evaluare sunt date de amploarea distrugerii fizice; pierderile umane; efectele economice sistemice; impactul asupra mediului;și intenția ostilă demonstrabilă.
Sabotajul minor sau avarierea accidentală nu ar îndeplini pragul. În schimb, distrugerea deliberată a unei platforme energetice majore sau a unei conducte vitale poate fi calificată drept atac armat.
3.3. Atacurile hibride și sabotajul clandestin
Evoluțiile conflictelor contemporane au produs forme de agresiune care evită confruntarea militară directă. Sabotajul subacvatic, utilizarea dronelor maritime sau operațiunile sub acoperire permit afectarea infrastructurii offshore fără semnătură militară clasică.
Deși aceste acțiuni par să evite temporar calificarea juridică formală, doctrina dominantă acceptă că sabotajul deliberat al infrastructurii critice poate constitui atac armat dacă efectele sunt grave[16].
3.4. Atacurile cibernetice asupra infrastructurii offshore
Digitalizarea platformelor offshore le face vulnerabile la atacuri cibernetice asupra sistemelor SCADA și control industrial. Manualul Tallinn 2.0 confirmă că un atac cibernetic poate constitui atac armat dacă produce efecte fizice grave.
Astfel, un atac informatic care provoacă explozia unei platforme sau oprirea îndelungată a producției energetice poate îndeplini pragul juridic necesar pentru autoapărare.
3.5. Problema atribuirii
În dreptul internațional, răspunderea statului pentru acțiunile actorilor non-statali apare când aceștia acționează sub control sau direcționare statală.[17]
În operațiunile hibride maritime, atribuirea este adesea dificilă. Totuși, în practica NATO, deciziile politice se bazează pe evaluări comune de intelligence, nu exclusiv pe standardul probator strict judiciar.
Prin urmare, imposibilitatea atribuirii publice imediate nu exclude răspunsul aliat, ci poate conduce inițial la consultări sub Articolul 4 NATO.
4. Rațiunea istorică a Articolelor 5 și 6 și limitările textului originar
Tratatul Atlanticului de Nord a fost negociat și semnat în 1949 într-un context strategic profund diferit de cel actual. Principala preocupare a statelor fondatoare era apărarea teritoriului european împotriva unei agresiuni convenționale masive. În consecință, formularea Articolelor 5 și 6 reflectă realitățile tehnologice și operaționale ale perioadei postbelice, în care infrastructurile offshore industriale nu reprezentau încă o componentă cardinală a securității naționale.
Articolul 5[18] consacră principiul apărării colective, declarând că un atac armat împotriva uneia sau mai multor Părți este considerat un atac împotriva tuturor și determină exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă. Textul evită să limiteze explicit noțiunea de „atac împotriva unei Părți” la teritoriul național, dar lasă această delimitare implicită prin Articolul 6, care definește aria geografică în care atacurile pot activa mecanismul.
Articolul 6 precizează că, pentru scopul Articolului 5, se consideră atac armat acela îndreptat împotriva teritoriului oricăreia dintre Părți în Europa sau America de Nord, împotriva departamentelor franceze din Algeria (clauză devenită desuetă), împotriva forțelor armate, navelor sau aeronavelor Părților aflate în sau deasupra acestor teritorii ori în Marea Mediterană sau Atlanticul de Nord la nord de Tropicul Cancerului.[19]
Redactarea Articolului 6 relevă două trăsături pilon. În primul rând, el a fost conceput pentru a acoperi exclusiv teritoriul, forțele și mijloacele militare clasice ale statelor membre. În al doilea rând, el nu menționează explicit spațiile maritime dincolo de marea teritorială și nici instalațiile offshore fixe. Această omisiune nu reprezintă o excludere deliberată, ci reflectă simpla inexistență a unor asemenea infrastructuri cu relevanță strategică în 1949.
Realitatea ridică problema centrală: poate Articolul 6 fi interpretat în mod evolutiv pentru a include obiectivele offshore moderne situate în Zona Economică Exclusivă? Sau, dimpotrivă, limitele geografice ale textului originar exclud explicit aceste obiective de la protecția Articolului 5?
4.2. Interpretarea istorica versus interpretarea evolutivă a Tratatului
În dreptul tratatelor, Convenția de la Viena din 1969 consacră principiul interpretării conform sensului obișnuit al termenilor, în contextul și lumina obiectului și scopului tratatului.[20] Această metodă permite interpretări evolutive atunci când realitățile factuale s-au modificat substanțial față de momentul redactării.
Aplicat Tratatului Atlanticului de Nord, obiectul și scopul său este apărarea colectivă a securității statelor membre. În 1949, securitatea statelor era asociată aproape exclusiv cu integritatea teritorială și supraviețuirea militară. În prezent, securitatea statelor înseamnă în mod indisolubil securitatea energetică, digitală și economică. Infrastructurile offshore, deși situate în spații non-teritoriale, sunt parte integrantă a acestei securități extinse.
O interpretare strict literală a Articolului 6 ar conduce la concluzia că doar atacurile asupra teritoriului sau forțelor militare pot activa Articolul 5, excluzând infrastructura offshore din ZEE. O asemenea lectură ar crea însă un vid de protecție evident și ar contraveni obiectului tratatului, care urmărește să prevină agresiunea prin descurajare colectivă.
Doctrina contemporană favorizează interpretarea funcțională a tratatelor de securitate, în care protecția se extinde asupra intereselor esențiale ale statelor, chiar dacă acestea se materializează în spații juridice noi[21]. Precedentul activării Articolului 5 după atacurile din 11 septembrie 2001 demonstrează capacitatea NATO de a interpreta flexibil noțiunea de „atac armat” și de „atac împotriva unei Părți”, adaptând-o la amenințări non-teritoriale și non-statale.
4.3. Practica NATO și emergența conceptului de securitate funcțională
După Războiul Rece, NATO și-a extins treptat agenda de securitate dincolo de apărarea teritorială clasică. Conceptele Strategice adoptate în 2010, 2022 și declarațiile summiturilor recente au consacrat recunoașterea amenințărilor hibride, cibernetice și asupra infrastructurilor critice.[22]
Documentele oficiale NATO afirmă explicit că atacurile cibernetice sau hibride pot, în anumite circumstanțe, activa Articolul 5. Deși nu există încă o declarație explicită privind infrastructura offshore, documentele privind protecția infrastructurii submarine critice plasează aceste obiective în centrul preocupărilor de securitate aliată.[23]
Evoluția indică dezvoltarea unui concept de „securitate funcțională”, în care obiectivele esențiale pentru funcționarea statelor sunt tratate ca extensii ale securității teritoriale, chiar dacă sunt amplasate în spații non-teritoriale.
4.4. Forțele armate, navele și aeronavele versus instalațiile fixe
Articolul 6 conține, explicit, referiri la atacurile împotriva forțelor armate, navelor și aeronavelor statelor membre, indiferent dacă acestea se află pe teritoriul național sau în anumite zone maritime. Prevederea demonstrează că tratatul nu limitează protecția exclusiv la teritoriu, ci o extinde asupra mijloacelor strategice aflate în afara acestuia.
Prin analogie juridică, dacă navele și aeronavele statelor membre aflate în misiuni internaționale pot beneficia de protecția Articolului 5, este rezonabil să se susțină că și instalațiile offshore, aflate sub jurisdicția exclusivă a statului și servind interese vitale naționale, pot intra în aceeași logică funcțională de protecție.
Avem în vedere o analogie care nu este încă consacrată explicit în jurisprudență sau practică declarativă NATO, dar este tot mai prezentă în literatura strategică și în planificarea internă aliată privind protecția infrastructurilor critice[24].
Oricare ar fi interpretarea, aceasta nu exclude în nicio situație, imperativul dezvoltării unei strategii naționale a României de securitate la Marea Neagră[25].
4.5. Pragul politic al consensului aliat
Chiar dacă interpretarea juridică permite includerea obiectivelor offshore în sfera de aplicare a Articolului 5, decizia efectivă aparține Consiliului Nord-Atlantic și necesită unanimitatea statelor membre. Această dimensiune politică este esențială pentru înțelegerea mecanismului de apărare colectivă.
În practica NATO, există o preferință pentru escaladarea graduală: mai întâi consultări sub Articolul 4, apoi măsuri de reasigurare, desfășurări preventive și sancțiuni, înainte de orice invocare formală a Articolului 5.[26]
Pentru un atac asupra unui obiectiv offshore, consensul aliat va depinde de gravitatea efectelor, calitatea atribuirii și percepția riscului sistemic pentru securitatea aliată. Astfel, analiza juridică trebuie integrată într-o strategie de pregătire probatorie și de comunicare strategică care să permită construirea acestui consens. După cum s-a afirmat recent în doctină, un grad mare de dependență față de aliații strategici duce la riscuri de apărare, întrucât vulnerabilizează luarea celor mai rapide măsuri[27].
5. Lecțiile incidentelor recente asupra infrastructurii submarine europene
5.1. Sabotajul Nord Stream ca moment de inflexiune strategică
Explozia conductelor Nord Stream 1 și 2 în septembrie 2022 a reprezentat primul caz documentat de distrugere deliberată a unei infrastructuri energetice submarine de importanță continentală. Deși investigațiile oficiale nu au identificat public autorul, majoritatea analizelor strategice au concluzionat că operațiunea a necesitat capabilități statale avansate, excluzând actorii non-statali autonomi.
Impactul incidentului a fost multiplu. Din punct de vedere economic, a eliminat o rută primordială de aprovizionare energetică a Europei. Din punct de vedere ecologic, a produs una dintre cele mai mari emisii accidentale de metan în atmosferă. Din punct de vedere strategic, a demonstrat că infrastructura energetică submarine poate fi neutralizată prin operațiuni clandestine fără declanșarea automată a unui conflict deschis.
Reacția NATO și a Uniunii Europene a fost una de condamnare politică, intensificare a supravegherii maritime și accelerare a programelor de protecție a infrastructurii critice submarine.[28] Totuși, nici NATO, nici UE nu au calificat incidentul drept atac armat în sensul apărării colective, în principal din cauza lipsei unei atribuiri publice incontestabile.
5.2. Incidentul Balticconnector și persistența vulnerabilității
În octombrie 2023, conducta Balticconnector dintre Finlanda și Estonia a fost avariată în circumstanțe suspecte. Ancheta finlandeză a stabilit că avaria nu a fost accidentală, dar nu a atribuit oficial responsabilitatea unui stat. Incidentul a avut efecte operaționale limitate, dar a consolidat percepția vulnerabilității infrastructurii submarine nord-europene.
Reacția aliată a însemnat inclusiv intensificarea prezenței maritime NATO în Marea Baltică și crearea unor mecanisme de schimb rapid de informații privind amenințările subacvatice.[29] Acest răspuns ilustrează preferința NATO pentru măsuri preventive și de reziliență înaintea oricărei calificări juridice formale a incidentului drept atac armat.
5.3. Lecțiile operaționale pentru Marea Neagră
Marea Neagră prezintă un mediu de securitate mult mai contestat decât Marea Baltică. Prezența militară rusă, utilizarea dronelor maritime, minarea apelor și atacurile asupra infrastructurii ucrainene demonstrează că sabotajul offshore face deja parte din repertoriul operațional regional.
În acest context, infrastructura offshore românească poate fi țintă potențială de coerciție strategică, mai ales în scenarii de escaladare controlată sub pragul conflictului deschis. Lecția centrală a incidentelor nord-europene este că lipsa unui cadru clar de atribuire și calificare juridică întârzie reacția colectivă, lăsând statul afectat într-o poziție de vulnerabilitate temporară.
Ca răspuns la aceste incidente, NATO a creat în 2023 „Critical Undersea Infrastructure Coordination Cell”, o structură dedicată monitorizării, analizei riscurilor și coordonării răspunsului la amenințările asupra infrastructurii submarine.[30]
Inițiativa marchează recunoașterea oficială a faptului că infrastructura offshore este parte integrantă a securității colective. Chiar dacă nu există încă o doctrină explicită privind aplicarea Articolului 5 pentru atacuri asupra instalațiilor offshore, integrarea lor în planificarea operațională aliată reprezintă un pas decisiv către interpretarea funcțională a tratatului.
6. Implicații juridice și strategice pentru România în Marea Neagră
6.1. Particularitățile poziției României în mecanismul de securitate a Mării Negre
Regiunea Mării Negre a devenit, după 2014, unul dintre principalele spații de fricțiune strategică dintre Federația Rusă și comunitatea euro-atlantică. Anexarea Crimeei, militarizarea peninsulei și transformarea acesteia într-o platformă de proiecție navală, aeriană și rachetară au modificat profund balanța regională de putere.[31] Pentru România, stat riveran și membru NATO aflat pe flancul estic al Alianței, această transformare a creat o situație de expunere strategică directă.
În același timp, descoperirea și dezvoltarea resurselor energetice offshore românești au introdus o dimensiune economică și de securitate suplimentară. Perimetrele Neptun Deep, Midia și alte concesiuni din ZEE românească vor genera, în următorul deceniu, o creștere semnificativă a producției interne de gaze, a investițiilor și integrarea României ca furnizor regional de securitate energetică.[32] Această perspectivă conferă infrastructurii offshore românești o valoare strategică care depășește interesul strict național, fiind relevantă pentru reziliența energetică a Uniunii Europene și a NATO.
În acest context, orice atac sau sabotaj asupra instalațiilor offshore românești ar produce atât mari pierderi economice directe, ci și un efect sistemic asupra credibilității NATO de a proteja infrastructura critică pe flancul estic. Prin urmare, problema protecției juridice și operaționale a acestor obiective se transformă într-o chestiune de securitate colectivă, nu exclusiv națională.
6.2. Cadrul juridic național și integrarea în dreptul internațional
România a integrat în legislația sa internă prevederile UNCLOS privind ZEE și jurisdicția asupra instalațiilor offshore. Legea privind delimitarea spațiilor maritime și reglementările privind exploatarea resurselor offshore consacră autoritatea statului român de a autoriza, supraveghea și proteja aceste instalații.
România a inclus infrastructura energetică și digitală în categoria infrastructurilor critice naționale, supuse unor regimuri speciale de protecție și planificare a continuității operaționale.[33] Este o calificare internă relevantă în plan internațional, deoarece permite demonstrarea faptului că obiectivele offshore constituie interese fundamentale ale statului, a căror afectare poate genera consecințe grave pentru securitatea națională.
În eventualitatea unui atac, România ar putea invoca concomitent trei baze juridice: jurisdicția exclusivă asupra instalației conform UNCLOS, dreptul la autoapărare conform art. 51 al Cartei ONU și mecanismele de consultare și apărare colectivă ale Tratatului NATO. Sinergia acestor trei niveluri juridice consolidează poziția română în eventualitatea unei crize[34].
6.3. Atribuirea ca prioritate strategică
Una dintre lecțiile centrale ale incidentelor Nord Stream și Balticconnector este că absența atribuirii rapide și credibile întârzie reacția colectivă și creează spațiu pentru ambiguitate strategică. Pentru România, pregătirea probatorie anticipativă este esențială. Aceasta presupune dezvoltarea capacităților naționale de monitorizare subacvatică, integrarea datelor satelitare și AIS, cooperarea cu structurile NATO de intelligence maritim și stabilirea unor protocoale pre-agreate de colectare și conservare a probelor tehnice în cazul unui incident offshore. Prin aceasta, România poate furniza rapid aliaților o bază factuală solidă pentru evaluarea comună a atribuirii.
Dimensiunea probatorie nu este pur tehnică, ci are implicații politice directe. Consensul aliat privind orice măsură colectivă, inclusiv eventualul recurs la Articolul 5, va depinde de credibilitatea dovezilor prezentate. Pregătirea anticipativă în acest domeniu devine, astfel, un element central al descurajării.
6.4. Infrastructura offshore românească ca activ aliat
O evoluție importantă în doctrina NATO recentă este tratarea anumitor infrastructuri critice naționale ca active de interes aliat. Cablurile submarine transatlantice, conductele strategice și nodurile energetice regionale sunt deja incluse în planificarea aliată de protecție.
În măsura în care infrastructura offshore românească devine parte a securității energetice europene, ea poate fi încadrată progresiv în această categorie de „active aliate”. Ori, această reîncadrare consolidează argumentul că un atac asupra lor nu reprezintă doar o problemă bilaterală România–agresor, ci o chestiune care privește securitatea colectivă.
7. Scenarii operaționale și opțiuni de răspuns în cadrul NATO
7.1. Scenariul unui sabotaj clandestin cu efecte limitate
În primul scenariu, o instalație offshore românească suferă avarii deliberate, produse prin mijloace subacvatice clandestine, cu efecte economice moderate și fără victime. Atribuirea inițială este incertă, iar agresorul nu revendică acțiunea.
Într-o asemenea situație, pragul juridic al „atacului armat” ar putea fi contestat, iar activarea Articolului 5 ar fi improbabilă. Totuși, România ar avea temei să invoce Articolul 4 NATO pentru consultări, să solicite sprijin de intelligence și supraveghere și să inițieze investigații comune. NATO ar putea răspunde prin intensificarea prezenței maritime, sprijin tehnic pentru investigație și măsuri de reasigurare regională. Este o reacție ce ar transmite un semnal de descurajare fără escaladare directă, menținând opțiunea unor măsuri ulterioare dacă probele de atribuire se consolidează.
7.2. Scenariul unui atac deliberat cu distrugere majoră
Într-un al doilea scenariu, o platformă energetică de importanță strategică este distrusă printr-un atac cinetic sau cibernetic, provocând pierderi economice masive, poluare extinsă și eventual victime umane. Investigațiile tehnice și intelligence-ul aliat indică implicarea unui stat ostil[35].
În această ipoteză, criteriile de gravitate ale „atacului armat” ar fi îndeplinite. România ar putea invoca dreptul la autoapărare și solicita convocarea Consiliului Nord-Atlantic pentru evaluarea activării Articolului 5. Decizia finală ar depinde de consensul politic aliat, dar baza juridică ar fi solidă.
Chiar și în cazul activării Articolului 5, răspunsul aliat nu ar fi automat militar ofensiv. El ar putea include desfășurări defensive suplimentare, patrulare navală intensivă, operațiuni cibernetice defensive și măsuri economice și diplomatice coordonate.
7.3. Scenariul unui atac în context de conflict regional deschis
În eventualitatea extinderii conflictului ruso-ucrainean sau a unei escaladări directe în Marea Neagră, infrastructura offshore românească ar putea deveni țintă colaterală sau deliberată într-un context de ostilități mai largi.
Într-o asemenea situație, calificarea juridică ar fi mai clară, iar activarea mecanismelor de apărare colectivă ar deveni parte a planificării operaționale generale NATO pentru flancul estic. Protecția infrastructurii offshore ar fi integrată în misiunile maritime și aeriene aliate, iar răspunsul ar avea caracter integrat militar. Cu privire la descurajarea prin reziliență și vizibilitate aliată, în toate scenariile, elementul central rămâne descurajarea. Un obiectiv offshore bine protejat tehnic, supravegheat continuu și integrat în arhitectura aliată de situație maritimă reduce semnificativ atractivitatea unui atac clandestin.
Prezența periodică a navelor NATO în proximitatea infrastructurii critice, exercițiile comune de protecție a instalațiilor offshore și integrarea acestora în planurile regionale de apărare sporesc costurile percepute ale agresiunii și contribuie la stabilitatea strategică.
8. Configurarea unei agende NATO pentru protecția infrastructurii offshore: de la ambiguitate juridică la angajament de securitate colectivă
8.1. Realitatea unui vid de guvernanță strategică
Analiza precedentă a arătat că instalațiile offshore situate în Zona Economică Exclusivă a statelor membre NATO ocupă un spațiu juridic hibrid. Ele nu fac parte din teritoriul național în sens strict, dar se află sub jurisdicția exclusivă a statului de coastă; nu sunt menționate explicit în Articolul 6 al Tratatului Atlanticului de Nord, însă distrugerea lor poate produce efecte sistemice comparabile cu un atac asupra infrastructurii critice terestre. Această configurație generează un vid de guvernanță în arhitectura apărării colective. Deși documentele politice recente ale NATO recunosc importanța infrastructurii submarine și offshore, nu există încă o doctrină formalizată sau o orientare de nivel summit care să precizeze condițiile în care un atac asupra acestor instalații poate angaja mecanismele apărării colective.
Absența unor clarificări explicite produce riscuri strategice multiple. Ea poate slăbi descurajarea, oferind potențialilor adversari un spațiu de acțiune sub pragul cert al răspunsului aliat. Poate întârzia formarea consensului politic în situații de criză, în special atunci când atribuirea este dificilă. Și poate amplifica vulnerabilitatea statelor de pe flancurile maritime ale Alianței, care sunt nevoite să gestioneze faza inițială a unui incident în principal prin mijloace naționale. Închiderea acestui vid de guvernanță devine, prin urmare, nu doar o necesitate de coerență juridică, ci o condiție a credibilității descurajării NATO. În această situație, soft law poate diminua riscurile absenței reglementărilor de hard law, cu condiția ca cele mai potrivite dintre acestea să fie transformate în hard law într-un timp scurt[36].
8.2. Recunoașterea politică a infrastructurii offshore ca active de securitate colectivă
Primul pas necesar constă în recunoașterea politică explicită, la nivel de summit, a faptului că infrastructura energetică și digitală offshore aflată sub jurisdicția statelor membre constituie active de interes pentru securitatea colectivă. O asemenea recunoaștere nu necesită modificarea formală a Tratatului Atlanticului de Nord, cu atît mai mult cu cât acesta este un acord internațional cadru. Practica NATO demonstrează că documentele de nivel strategic – comunicatele summit-urilor și Conceptele Strategice – au extins în mod repetat înțelesul operațional al amenințărilor fără amendarea textului tratatului. Recunoașterea atacurilor cibernetice și hibride ca potențiali factori declanșatori ai Articolului 5, după 2016, reprezintă un precedent relevant.
Extinderea acestei recunoașteri la infrastructura offshore ar alinia doctrina NATO cu realitățile contemporane ale tranziției energetice, industrializării maritime și interdependenței digitale. Pentru statele riverane Mării Negre, în special România și Bulgaria, o asemenea recunoaștere ar integra formal instalațiile offshore în calculul comun al securității aliate, transformând proiectele energetice maritime din obiective exclusiv naționale în componente ale rezilienței regionale.
8.3. Clarificarea doctrinară a Articolelor 5 și 6 în raport cu instalațiile offshore
Recunoașterea politică trebuie însoțită de clarificare doctrinară. Structurile juridice și de planificare ale NATO ar trebui mandatate să elaboreze un document de orientare aliată privind apărarea colectivă și infrastructura offshore. Documentul ar stabili modul în care Articolele 5 și 6 ale Tratatului Atlanticului de Nord sunt interpretate atunci când acte ostile vizează instalații situate în Zona Economică Exclusivă.
O asemenea orientare nu ar redefini tratatul, ci ar codifica o interpretare evolutivă, fundamentată pe obiectul și scopul apărării colective. Ea ar putea preciza că, atunci când instalațiile offshore sunt desemnate drept infrastructură critică națională și când distrugerea lor produce efecte sistemice asupra securității statului și a Alianței, un atac asupra lor poate fi tratat ca un atac împotriva unei Părți în sensul Articolului 5, sub rezerva deciziei politice a Consiliului Nord-Atlantic. Ori, abordarea de acest gen reproduce modelul deja adoptat pentru operațiunile cibernetice, unde NATO a evitat definițiile juridice rigide, dar a stabilit praguri politice de reacție colectivă[37].
8.4. Instituționalizarea protecției offshore în arhitectura operațională NATO
Al doilea pilon al unei agende NATO coerente privește integrarea operațională. Crearea, în 2023, a Celulei de Coordonare pentru Infrastructura Submarină Critică a reprezentat un răspuns inițial la sabotajele recente din apele europene. Mandatul actual al acestei structuri rămâne însă predominant analitic și de coordonare. Pentru o descurajare efectivă, protecția infrastructurii offshore trebuie integrată în planificarea regională de apărare, în sistemele NATO de conștientizare a domeniului maritim și în misiunile navale permanente.
Discutăm despre o integrare care este esențială în Marea Neagră, unde activitatea navală și hibridă rusă creează un mediu maritim contestat. Includerea supravegherii instalațiilor offshore în mecanismul aliat ISR, coordonarea patrulelor navale cu mijloacele naționale și organizarea de exerciții comune de reacție la sabotaj offshore ar transforma angajamentele politice în capacități operaționale concrete.
8.5. Standardizarea atribuirii și pregătirea probatorie
Incidentele recente asupra infrastructurii submarine europene au demonstrat că obstacolul principal în reacția colectivă rapidă nu este absența temeiului juridic, ci incertitudinea probatorie. Sabotajul offshore exploatează deliberat ambiguitatea atribuirii. În consecință, NATO trebuie să dezvolte protocoale comune de atribuire și standarde de pregătire probatorie pentru incidentele maritime hibride.
Toate acestea trebuie să cuprindă proceduri armonizate pentru conservarea locului incidentului subacvatic, partajarea datelor de senzori și satelit, fuziunea informațiilor AIS și evaluări comune de intelligence. Stabilirea unor repere tehnice și probatorii pre-agreate ar reduce semnificativ timpul necesar formării consensului politic privind responsabilitatea și răspunsul.
Pentru România, investiția în capabilități de monitorizare subacvatică, cooperarea cu forțele navale aliate și integrarea în mecanismele NATO de atribuire ar transforma vulnerabilitatea offshore într-un domeniu de conștientizare situațională colectivă.
8.6. Convergența NATO–Uniunea Europeană privind reziliența energetică offshore
Infrastructura energetică offshore susține direct securitatea energetică europeană, iar NATO nu poate aborda acest domeniu izolat de Uniunea Europeană. UE deține competențe de reglementare, finanțare și protecție civilă care completează mandatul defensiv al NATO. Consolidarea coordonării NATO–UE în domeniul rezilienței offshore, prin planificare comună de scenarii, evaluări de risc integrate și protocoale sincronizate de răspuns la criză, asigură coerența dintre descurajarea militară și continuitatea funcțională civilă.
Pentru România, ale cărei instalații offshore vor alimenta atât piața internă, cât și rețeaua energetică europeană, includerea lor simultană în planificarea NATO și în mecanismele UE maximizează reziliența sistemică.
Implicațiile strategice pentru regiunea Mării Negre pleacă de la ridicarea protecției infrastructurii offshore la nivel de prioritate summit ar avea consecințe strategice imediate pentru Marea Neagră. Ea ar ancora formal regiunea în arhitectura NATO de apărare a infrastructurii critice, echilibrând asimetria creată de militarizarea Crimeei prin vizibilitate și pregătire aliată. În același timp, ar transmite semnalul că sabotajul maritim hibrid nu va rămâne într-o zonă gri de ambiguitate politică, ci va intra sub incidența unui cadru colectiv de reacție prestabilit.
Pentru România, această evoluție ar consolida poziția sa de furnizor de securitate energetică și contributor la securitatea aliată pe flancul estic.
În abstract, transformarea protecției infrastructurii offshore într-un element explicit al agendei NATO marchează trecerea de la ambiguitate juridică la credibilitate strategică. Prin stabilirea unor praguri politice comune, proceduri operaționale și standarde de atribuire, NATO ar elimina avantajul strategic al incertitudinii exploatat de adversari. Într-o perioadă în care sabotajul maritim și operațiunile hibride substituie tot mai des agresiunea deschisă, credibilitatea apărării colective este dependentă de capacitatea Alianței de a anticipa și guverna aceste noi domenii de risc.
Romania ar trebui sa analizeze aceste aspecte si sa vina cu propuneri relvante pentru introducerea pe viitoarea agenda a summitului viitor aceste clarificari.
9. Concluzii generale
Analiza realizată în prezentul articol conduce la cinci concluzii principale.
În primul rând, obiectivele offshore aflate în Zona Economică Exclusivă se află sub jurisdicția exclusivă a statului de coastă, ceea ce creează o legătură juridică suficientă pentru a angaja răspunderea internațională în caz de atac.
În al doilea rând, un atac deliberat cu efecte grave asupra unei astfel de instalații poate îndeplini pragul juridic al „atacului armat” în sensul Cartei ONU, permițând exercitarea dreptului la autoapărare.
În al treilea rând, Articolele 5 și 6 ale Tratatului Atlanticului de Nord pot fi interpretate evolutiv, în lumina obiectului tratatului și a noilor realități tehnologice, pentru a acoperi infrastructura offshore esențială în sfera intereselor de securitate colectivă.
În al patrulea rând, activarea efectivă a Articolului 5 rămâne o decizie politică bazată pe consens, dependentă de gravitatea incidentului și credibilitatea atribuirii.
În al cincilea rând, pentru România, cheia protecției infrastructurii offshore rezidă în combinarea pregătirii probatorii, integrării în mecanismele NATO de supraveghere maritimă și dezvoltării unei doctrine naționale de reziliență offshore.
Ne regăsim într-un mediu strategic marcat de operațiuni hibride și sabotaj sub pragul războiului declarat, unde securitatea maritimă a infrastructurii critice este una dintre frontierele definitorii ale apărării colective euro-atlantice. România, ca stat de coastă și membru NATO pe flancul estic, se află în prima linie a acestei evoluții.
Bibliografie
- Cristina Elena Popa Tache, (2024). Frontierele de reglementare ale Mării Negre prin cartografia dreptului Uniunii Europene și a dreptului internațional – Studiu de caz: Strategia de securitate maritimă a României. In: Universul Juridic, nr. 12/2024, pp. 75–114. București: Editura Universul Juridic. https://revista.universuljuridic.ro/wp-content/uploads/2025/01/07_Revista_Universul_Juridic_nr_12-2024_PAGINAT_BT_C_Popa.pdf.
- Dinstein, Yoram. War, Aggression and Self-Defence. 6th ed. Cambridge: Cambridge University Press, 2017.
- Francesco Casaril, Letterio Galletta, Space cybersecurity governance: assessing policies and frameworks in view of the future European space legislation, Journal of Cybersecurity, Volume 11, Issue 1, 2025, tyaf013, https://doi.org/10.1093/cybsec/tyaf013.
- Frank G. Hoffman, Hybrid Warfare and Challenges, Joint Force Quarterly, No. 52
- Georgison, Abigail. 2025. “Collective Security at the Crossroads: Analyzing the UN’s Security Framework from 2005 to 2025”. Politikon: The IAPSS Journal of Political Science 26 (1). Online:4-29. https://doi.org/10.22151/politikon.60.1.
- Geraldo Vidigal, Evolutionary Interpretation and International Law, Journal of International Economic Law, Volume 24, Issue 1, March 2021, Pages 203–219, https://doi.org/10.1093/jiel/jgaa035.
- Geraldo Vidigal, Evolutionary Interpretation and International Law, Journal of International Economic Law, Volume 24, Issue 1, March 2021, Pages 203–219, https://doi.org/10.1093/jiel/jgaa035.
- Green, James A. “Collective Self-Defence Treaty Arrangements.” Chapter. In Collective Self-Defence in International Law, 232–75. Cambridge Studies in International and Comparative Law. Cambridge: Cambridge University Press, 2024.
- Green, James A. Half-title-page. In Collective Self-Defence in International Law, i–i. Cambridge Studies in International and Comparative Law. Cambridge: Cambridge University Press, 2024 și Geraldo Vidigal, Evolutionary Interpretation and International Law, Journal of International Economic Law, Volume 24, Issue 1, March 2021, Pages 203–219, https://doi.org/10.1093/jiel/jgaa035.
- Guvernul României, Strategia națională privind protecția infrastructurilor critice, 2021.
- Klein, Natalie, Maritime Security and the Law of the Sea, Oxford Monographs in International Law (2012; online edn, Oxford Law Pro), https://doi.org/10.1093/law/9780199668144.001.0001, accessed 14 Jan. 2026.
- Lindsey Guenther, Paul Musgrave, New Questions for an Old Alliance: NATO in Cyberspace and American Public Opinion, Journal of Global Security Studies, Volume 7, Issue 4, December 2022, ogac024, https://doi.org/10.1093/jogss/ogac024.
- Lott, Alexander. 2023. “Maritime Security in the Baltic and Japanese Straits From the Perspective of EEZ Corridors.” Ocean Development & International Law 54 (3): 327–48. doi:10.1080/00908320.2023.2265301.
- Maritime Delimitation in the Black Sea (Romania v Ukraine), ICJ Reports 2009.
- Ministerul Energiei din România, Raport privind dezvoltarea gazelor offshore, 2024.
- Ministerul Energiei din România, Strategia de dezvoltare Neptun Deep, 2023.
- NATO Handbook, 2022 edition.
- NATO Maritime Command, Enhanced Baltic Sea Patrols, 2023.
- NATO, Black Sea Security Assessment, 2023.
- NATO, Brussels Summit Communiqué, 2021.
- NATO, Civil Preparedness and Resilience, 2016.
- NATO, Critical Undersea Infrastructure Protection Policy, 2023.
- NATO, Establishment of the Critical Undersea Infrastructure Coordination Cell, 2023.
- NATO, Madrid Strategic Concept, 2022, para. 14. Vezi mai mult în Maria Gavouneli, Functional Jurisdiction in the Law of the Sea, Publications on Ocean Development, vol. 62 (Leiden: Brill, 2007).
- NATO, Press Release on Infrastructure Protection, October 2022.
- NATO, Press Release on Nord Stream sabotage, 29 September 2022.
- NATO, Strategic Concept, Madrid, 2022.
- Nicaragua v United States, ICJ Reports 1986, para. 191.
- Niccolò Lanzoni, The role of expert groups in shaping international cyberlaw: a case study of the Tallinn Manuals and international law-making, Journal of Conflict and Security Law, Volume 30, Issue 3, Winter 2025, Pages 341–358, https://doi.org/10.1093/jcsl/kraf013.
- Ringsberg, Jonas W., and Jeom-Kee Paik. 2025. “International Collaboration and Transformative Technologies: Reflections on Two Decades of Ships and Offshore Structures and a Decade of ICSOS.” Ships and Offshore Structures, December, 1–4. doi:10.1080/17445302.2025.2604251.
- Strating, Rebecca. 2023. “The Rules-Based Order as Rhetorical Entrapment: Comparing Maritime Dispute Resolution in the Indo-Pacific.” Contemporary Security Policy 44 (3): 372–409. doi:10.1080/13523260.2023.2204266.
[1] Vezi Strating, Rebecca. 2023. “The Rules-Based Order as Rhetorical Entrapment: Comparing Maritime Dispute Resolution in the Indo-Pacific.” Contemporary Security Policy 44 (3): 372–409. doi:10.1080/13523260.2023.2204266.
[2] Georgison, Abigail. 2025. “Collective Security at the Crossroads: Analyzing the UN’s Security Framework from 2005 to 2025”. Politikon: The IAPSS Journal of Political Science 26 (1). Online:4-29. https://doi.org/10.22151/politikon.60.1.
[3] UNCLOS, 1982, Art. 55–56.
[4] Se va avea în vedere Articolul 58 din Convenție : Drepturi și obligații ale celorlalte state în zona economică exclusiva 1. În zona economică exclusiva, toate statele, fie ca sunt riverane sau fără litoral, se bucura, în condițiile prevăzute de dispozițiile pertinente ale convenției, de libertățile de navigație și de survol și de a pune cabluri și conducte submarine, menționate la art. 87, ca și de libertatea de a folosi marea în alte scopuri licite pe plan internațional, legate de exercitarea acestor libertăți și compatibile cu celelalte prevederi ale convenției, îndeosebi în cadrul exploatării navelor, aeronavelor și cablurilor și conductelor submarine.2. Prevederile art. 88-115, ca și celelalte reguli pertinente ale dreptului internațional se aplică zonei economice exclusive, în măsura în care nu sunt incompatibile cu prezenta parte.3. În exercitarea drepturilor și în îndeplinirea obligațiilor ce le revin, potrivit convenției, în zona economică exclusiva, statele vor tine seama în mod corespunzător de drepturile și obligațiile statului riveran și vor respecta legile și reglementările adoptate de acesta în conformitate cu dispozițiile convenției și, în măsura în care ele nu sunt incompatibile cu prezenta parte, celelalte reguli de drept internațional. De asemenea, articolul 19 (2) prevede că: Trecerea unei nave străine este considerată ca aduce atingere păcii, ordinii sau securității statului riveran, dacă, în marea teritorială, o asemenea nava se angajează în una dintre activitățile următoare:
a) amenințarea sau folosirea forței împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independentei politice a statului riveran sau în orice alt mod contrar principiilor dreptului internațional enunțate în Carta Națiunilor Unite;
b) exercițiu sau manevra cu arme de orice fel;
c) culegerea de informații în detrimentul apărării sau securității statului riveran;
d) propaganda vizind prejudicierea apărării sau securității statului riveran;
e) lansarea, aterizarea pe nave sau imbarcarea de aeronave;
f) lansarea, debarcarea sau imbarcarea de tehnica militară;
g) imbarcarea sau debarcarea de mărfuri, fonduri bănești sau persoane contrar legilor și reglementărilor vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare ale statului riveran;
h) poluarea deliberata și grava, prin violarea prezentei convenții;
i) pescuitul;
j) cercetări sau ridicari hidrografice;
k) perturbarea funcționarii oricărui sistem de comunicare sau a oricărui alt echipament sau instalatie a statului riveran;
l) orice alta activitate care nu are legătura directa cu trecerea.
[5] Frank G. Hoffman, Hybrid Warfare and Challenges, Joint Force Quarterly, No. 52
[6] NATO, Press Release on Nord Stream sabotage, 29 September 2022.
[7] Ministerul Energiei din România, Strategia de dezvoltare Neptun Deep, 2023.
[8] Mai multe detalii tehnice și juridice vezi în Ringsberg, Jonas W., and Jeom-Kee Paik. 2025. “International Collaboration and Transformative Technologies: Reflections on Two Decades of Ships and Offshore Structures and a Decade of ICSOS.” Ships and Offshore Structures, December, 1–4. doi:10.1080/17445302.2025.2604251. De asemenea, vezi Lott, Alexander. 2023. “Maritime Security in the Baltic and Japanese Straits From the Perspective of EEZ Corridors.” Ocean Development & International Law 54 (3): 327–48. doi:10.1080/00908320.2023.2265301.
[9] UNCLOS, Art. 56.
[10] UNCLOS, Art. 60.
[11] NATO, Civil Preparedness and Resilience, 2016.
[12] NATO, Madrid Strategic Concept, 2022, para. 14. Vezi mai mult în Maria Gavouneli, Functional Jurisdiction in the Law of the Sea, Publications on Ocean Development, vol. 62 (Leiden: Brill, 2007).
[13] Maritime Delimitation in the Black Sea (Romania v Ukraine), ICJ Reports 2009.
[14] UN Charter, Art. 2(4) and 51.
[15] Nicaragua v United States, ICJ Reports 1986, para. 191.
[16] Dinstein, Yoram. War, Aggression and Self-Defence. 6th ed. Cambridge: Cambridge University Press, 2017.
[17] NATO, Brussels Summit Communiqué, 2021.
[18] North Atlantic Treaty, Art. 5.
[19] 23North Atlantic Treaty, Art. 6.
[20] Vienna Convention on the Law of Treaties, 1969, Art. 31.
[21] Interpretarea evolutivă / teleologică a tratatelor (VCLT art. 31) ca mecanism de acomodare a schimbării este analizată astăzi împreună cu aplicarea funcțională a obligațiilor de securitate colectivă la domenii noi (cyber, space, hibrid), atunci când sunt vizate interese esențiale și efecte de gravitate comparabilă. Geraldo Vidigal, Evolutionary Interpretation and International Law, Journal of International Economic Law, Volume 24, Issue 1, March 2021, Pages 203–219, https://doi.org/10.1093/jiel/jgaa035 și Green, James A. “Collective Self-Defence Treaty Arrangements.” Chapter. In Collective Self-Defence in International Law, 232–75. Cambridge Studies in International and Comparative Law. Cambridge: Cambridge University Press, 2024.
[22] NATO, Strategic Concept, Madrid, 2022.
[23] NATO, Critical Undersea Infrastructure Protection Policy, 2023.
[24] Vezi prin analogie Niccolò Lanzoni, The role of expert groups in shaping international cyberlaw: a case study of the Tallinn Manuals and international law-making, Journal of Conflict and Security Law, Volume 30, Issue 3, Winter 2025, Pages 341–358, https://doi.org/10.1093/jcsl/kraf013, Lindsey Guenther, Paul Musgrave, New Questions for an Old Alliance: NATO in Cyberspace and American Public Opinion, Journal of Global Security Studies, Volume 7, Issue 4, December 2022, ogac024, https://doi.org/10.1093/jogss/ogac024.
[25] Cristina Elena Popa Tache, (2024). Frontierele de reglementare ale Mării Negre prin cartografia dreptului Uniunii Europene și a dreptului internațional – Studiu de caz: Strategia de securitate maritimă a României. In: Universul Juridic, nr. 12/2024, pp. 75–114. București: Editura Universul Juridic. https://revista.universuljuridic.ro/wp-content/uploads/2025/01/07_Revista_Universul_Juridic_nr_12-2024_PAGINAT_BT_C_Popa.pdf.
[26] NATO Handbook, 2022 edition.
[27] Cristina Elena Popa Tache, (2024). Frontierele de reglementare ale Mării Negre prin cartografia dreptului Uniunii Europene și a dreptului internațional – Studiu de caz: Strategia de securitate maritimă a României. In: Universul Juridic, nr. 12/2024, pp. 75–114. București: Editura Universul Juridic. https://revista.universuljuridic.ro/wp-content/uploads/2025/01/07_Revista_Universul_Juridic_nr_12-2024_PAGINAT_BT_C_Popa.pdf.
[28] NATO, Press Release on Infrastructure Protection, October 2022.
[29] NATO Maritime Command, Enhanced Baltic Sea Patrols, 2023.
[30] NATO, Establishment of the Critical Undersea Infrastructure Coordination Cell, 2023.
[31] NATO, Black Sea Security Assessment, 2023.
[32] Ministerul Energiei din România, Raport privind dezvoltarea gazelor offshore, 2024.
[33] Guvernul României, Strategia națională privind protecția infrastructurilor critice, 2021.
[34] Concluzia este conformă dreptului internațional și experiențelor conferite de acesta. Vezi Green, James A. Half-title-page. In Collective Self-Defence in International Law, i–i. Cambridge Studies in International and Comparative Law. Cambridge: Cambridge University Press, 2024 și Geraldo Vidigal, Evolutionary Interpretation and International Law, Journal of International Economic Law, Volume 24, Issue 1, March 2021, Pages 203–219, https://doi.org/10.1093/jiel/jgaa035.
[35] Klein, Natalie, Maritime Security and the Law of the Sea, Oxford Monographs in International Law (2012; online edn, Oxford Law Pro), https://doi.org/10.1093/law/9780199668144.001.0001, accessed 14 Jan. 2026.
[36] Geraldo Vidigal, Evolutionary Interpretation and International Law, Journal of International Economic Law, Volume 24, Issue 1, March 2021, Pages 203–219, https://doi.org/10.1093/jiel/jgaa035.
[37] Francesco Casaril, Letterio Galletta, Space cybersecurity governance: assessing policies and frameworks in view of the future European space legislation, Journal of Cybersecurity, Volume 11, Issue 1, 2025, tyaf013, https://doi.org/10.1093/cybsec/tyaf013.
FORUMUL SECURITATII MARITIME