România și arhitectura de comandă NATO: oportunitatea strategică de afirmare la Joint Force Command Naples
EDITORIAL :FORUMUL SECURITATII MARITIME
În primele săptămâni din februarie 2026, NATO a formalizat o redistribuire a conducerii în Structura de Comandă Militară care marchează o inflexiune strategică: toate cele trei comandamente operaționale de nivel “four-star” (Joint Force Commands – JFC) vor fi conduse de aliați europeni. Decizia este consemnată explicit într-un comunicat NATO din 6 februarie 2026, care precizează noua repartizare a responsabilităților și logica de ansamblu a schimbării.
Schimbarea are trei componente, cu greutate operațională diferită, dar cu un mesaj politic unitar. În primul rând, Regatul Unit va prelua conducerea JFC Norfolk (Virginia, SUA), comandament relativ nou, creat pentru a consolida postura NATO în Atlanticul de Nord și pe liniile de comunicații maritime transatlantice, într-un context în care contestarea rusă a domeniului subacvatic și presiunea asupra infrastructurii critice maritime au urcat pe agenda de securitate. În al doilea rând, Italia va prelua JFC Naples (Napoli, Italia), comandament cu ancorare tradițională în dimensiunea sudică a NATO, cu relevanță directă pentru Mediterana extinsă, Balcanii de Vest și intersecțiile de securitate dintre Europa, Orientul Mijlociu și Africa de Nord. În al treilea rând, Germania și Polonia vor conduce prin rotație JFC Brunssum (Olanda), comandament central pentru arhitectura de apărare colectivă pe flancul estic și pentru planificarea/coordonnarea răspunsului operațional în scenarii de criză de intensitate ridicată.
Această “europeanizare” a celor trei JFC trebuie însă citită împreună cu cealaltă jumătate a aranjamentului: Statele Unite își consolidează controlul asupra celor trei “theatre component commands” (componenta aeriană, terestră și maritimă), NATO indicând că SUA vor conduce Allied Air Command și Allied Land Command (pe care le conduceau deja) și vor prelua suplimentar Allied Maritime Command (MARCOM). Cu alte cuvinte, europenii urcă în vârful lanțului de comandă operațională “joint”, în timp ce SUA își fixează ferm poziția la nivelul componentelor de forțe, acolo unde se află, de regulă, o parte semnificativă din “muscle memory”-ul operațional, planificarea de forțe și standardele de integrare multi-domeniu.
De ce contează această distincție? Pentru că un JFC este, în esență, nodul de comandă care poate conduce operații într-o criză sau conflict la nivel operațional, integrând capabilități terestre, aeriene, maritime, cibernetice și spațiale, în timp ce comandamentele de componentă gestionează pregătirea și angajarea forțelor în domeniul lor. NATO a ales, deci, să transmită simultan două semnale: (1) europenii își asumă vizibilitatea și responsabilitatea conducerii operaționale “joint”; (2) SUA rămân pivotul de coeziune tehnico-operațională și de generare/integrare a forței, inclusiv în domeniul maritim.
Cauzalitatea politică este greu de ignorat. Mai multe relatări converg spre ideea că redistribuirea răspunde atât unei dinamici interne de planificare NATO, cât și unei presiuni politice americane mai vechi pentru “burden sharing” real, măsurabil nu doar în procente de PIB, ci și în asumarea efectivă a conducerii. Reuters a legat explicit aceste transferuri de linia politică americană care solicită Europei să preia o parte mai mare din sarcina apărării proprii, în timp ce NATO prezintă schimbarea ca o evoluție “în coordonare” și “graduală”, pe fondul creșterii cheltuielilor europene pentru apărare.
Mai există și un context structural: extinderea Alianței (inclusiv integrarea deplină a noilor membri nordici) și recalibrarea priorităților între flancul estic, Nordul înalt și dimensiunea sudică au împins către o arhitectură de comandă mai “elastică”, cu rotații și împărțiri de roluri care să reflecte greutatea strategică a statelor europene. În această logică, rotația Germania–Polonia la Brunssum nu este doar un aranjament administrativ, ci o recunoaștere a centralității flancului estic și a rolului Poloniei ca furnizor major de capabilități și efective în postura de descurajare și apărare.
Pentru comunitatea de analiză a securității maritime, un punct de interes imediat este faptul că “pachetul” nu mută doar comenzi de la SUA la europeni, ci rearanjează explicit și greutatea comenzii maritime: MARCOM trece sub conducere americană, conform relatărilor publice, inclusiv în presa britanică, ceea ce sugerează că Washingtonul dorește să păstreze un control foarte strâns asupra dimensiunii maritime la nivel de componentă, în timp ce oferă europenilor “vârful” comenzii operaționale joint. Această combinație poate fi interpretată ca o încercare de a reduce riscul de fragmentare a standardelor de angajare și de a conserva coerența operațională într-un domeniu unde SUA dețin încă un avantaj de masă critică, ISR, ASW și comandă-control în profunzime.
Implicațiile practice sunt, însă, mai complexe decât simbolistica. A conduce un JFC înseamnă capacitate reală de planificare, exercițiu instituțional, personal numeros pregătit, redundanțe de comunicații, reziliență cibernetică, acces la fluxuri de intelligence și, mai ales, abilitatea de a orchestra contribuții multinaționale într-un ritm de criză. Dacă europenii vor conduce toate cele trei JFC, provocarea nu este doar “cine semnează ordinele”, ci dacă statele europene pot asigura, în mod sustenabil, resursele umane și tehnice necesare pentru ca aceste comandamente să funcționeze la capacitate maximă în scenarii de escaladare. Analizele dedicate acestei tranziții avertizează tocmai asupra acestei dimensiuni: schimbarea este “mare” și cere competențe și investiții pe măsură.
Există și o dimensiune de echilibru intern în NATO: orice redistribuire de posturi de vârf produce câștigători și pierzători percepuți, iar unele capitale vor citi această schimbare ca pe o reordonare a influenței. O analiză din presa franceză a surprins explicit tensiunile de statut și competiția pentru roluri în structurile NATO, sugerând că anumite așteptări naționale privind “greutatea” în arhitectura de comandă nu au fost satisfăcute.
Pentru România și pentru Marea Neagră, relevanța este mai degrabă indirectă, dar reală. Într-o arhitectură în care JFC Brunssum este condus prin rotație de Germania și Polonia, iar Norfolk revine UK, efectul probabil este o coerență mai mare a prioritizării flancului estic și a interconectării sale cu Nordul și Atlanticul, inclusiv pe linia logistică transatlantică. În paralel, un JFC Naples condus de Italia poate amplifica atenția asupra sudului, dar și asupra zonelor de fricțiune care se proiectează în proximitatea strategică a Mării Negre prin efecte secundare: migrație, energie, rute maritime, activități hibride și competiția pentru infrastructură critică. Asta nu înseamnă că Marea Neagră “se mută” sub Naples sau Brunssum într-un sens simplist; înseamnă că noua geometrie de comandă poate rearanja prioritățile de planificare, exercițiu și alocare de resurse în interiorul NATO, iar aceste repoziționări se simt inclusiv în teatrele conexe.
În esență, decizia din februarie 2026 arată o NATO care încearcă să facă două lucruri simultan: să devină mai “europeană” în leadership-ul operațional, fără să își slăbească axul transatlantic, și să crească responsabilitatea europeană fără să piardă avantajul american în integrarea de forțe și în domeniile critice, în special maritim. Dacă tranziția va fi un succes, ea poate crește credibilitatea descurajării printr-o distribuire mai matură a riscului și a responsabilității. Dacă va eșua prin subfinanțare sau deficit de personal și proceduri, va rămâne o schimbare de organigramă cu efecte limitate. Primele indicii nu vor veni din comunicate, ci din ritmul exercițiilor, calitatea planificării și capacitatea de comandă-control demonstrată în scenarii complexe.
Analizată în logica mecanismelor informale de distribuire a funcțiilor în cadrul NATO, obținerea unei poziții precum Chief of Staff sau Chief of Operations la Joint Force Command Naples nu este rezultatul unei rotații automate, ci al unei negocieri politico-militare susținute de capital strategic, credibilitate operațională și contribuții tangibile la postura de descurajare a Alianței. România dispune de argumente consistente, dar acestea trebuie articulate coerent și calibrate realist în raport cu echilibrul intern al NATO.
Primul atu major al României este poziționarea sa geostrategică pe flancul estic, în imediata proximitate a Mării Negre, spațiu devenit critic pentru securitatea euroatlantică după 2022. Expunerea directă la dinamica militară regională, la amenințările hibride și la presiunea asupra infrastructurii critice maritime conferă Bucureștiului o expertiză operațională dificil de contestat. În plus, rolul logistic și operațional al Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu, transformată într-un nod major pentru rotațiile și desfășurările aliate, consolidează profilul României ca furnizor de securitate, nu doar ca beneficiar al garanțiilor colective. Într-o arhitectură în care dimensiunea sudică gestionată de Napoli este tot mai interconectată cu flancul estic prin fluxuri energetice, rute maritime și vulnerabilități hibride, România poate argumenta legitimitatea unei reprezentări sporite în conducerea operațională.
Un al doilea element de forță derivă din contribuțiile militare concrete și din nivelul de interoperabilitate atins. Participarea constantă la misiuni și operații NATO, creșterea bugetului de apărare peste pragul de 2% din PIB și programele accelerate de modernizare militară indică o asumare reală a responsabilităților aliate. Pentru o funcție precum Chief of Operations, esențială este experiența în planificare operațională de tip joint, în elaborarea OPLAN și CONPLAN, precum și în coordonarea exercițiilor multinaționale complexe. România dispune de ofițeri care au servit în structuri NATO relevante, inclusiv la nivel strategic și operațional, iar acest capital uman poate constitui un argument solid în negociere, cu condiția identificării unui profil profesional impecabil și credibil în mediul multinațional.
Dimensiunea politico-instituțională este la fel de importantă. În contextul recentelor redistribuiri care au consolidat rolul european în conducerea Joint Force Commands, problema echilibrului regional devine centrală. Dacă Napoli este condus de Italia, Brunssum funcționează sub rotație germano-poloneză, iar Norfolk este asociat Regatului Unit, reprezentarea regiunii Mării Negre la nivel de top-leadership operațional rămâne relativ limitată. România poate invoca necesitatea unei distribuiri mai echilibrate a responsabilităților în interiorul Alianței, în special în condițiile în care flancul estic suportă presiunea strategică principală. O funcție de Chief of Staff poate fi, din acest punct de vedere, mai realist negociabilă decât o poziție de comandant adjunct, întrucât oferă influență instituțională semnificativă fără a altera statutul națiunii-cadru.
Desigur, o evaluare lucidă trebuie să includă și constrângerile. Italia, ca stat gazdă al comandamentului de la Napoli, deține un avantaj structural în definirea echilibrului intern al pozițiilor cheie. De asemenea, alte puteri europene cu profil naval mai pronunțat ar putea revendica o pondere mai mare în structurile sudice. România nu poate miza pe argumentul masei critice maritime, ci trebuie să construiască o narațiune strategică axată pe expertiza regională, pe contribuția la descurajarea flancului estic și pe rolul său de punte între dimensiunea sudică și cea estică a securității euroatlantice.
Dacă: Napoli este condus de un italian, Brunssum este sub rotație Germania–Polonia, Norfolk revine Regatului Unit, atunci România poate argumenta subreprezentarea regiunii Mării Negre la nivel de top-leadership în comandamentele operaționale.
Un post de Chief of Staff ar putea fi mai realist negociabil decât funcția de comandant , deoarece: Are greutate instituțională, Nu afectează echilibrul politic al națiunii-cadru, Permite influență reală asupra proceselor interne de comandă.
În concluzie, România are premise credibile pentru a negocia obținerea unei funcții de Chief of Staff sau Chief of Operations la Joint Force Command Naples, dar succesul depinde de trei factori convergenți: sincronizarea diplomatică cu Statele Unite, coordonarea cu aliații estici și promovarea unui candidat cu profil profesional incontestabil, capabil să opereze la standardele planificării și conducerii multi-domeniu NATO. Fără aceste condiții, argumentele strategice rămân valide la nivel teoretic, dar insuficiente în dinamica pragmatică a negocierilor aliate.
FORUMUL SECUERITATII MARITIME
https://www.reuters.com/world/nato-will-become-more-european-led-nato-chief-rutte-says-2026-02-13