Sari la conținut

Detensionarea regională din Orientul Mijlociu și Africa de Nord

  • Articol

Detensionarea regională din Orientul Mijlociu și Africa de Nord: Oportunități și provocări pentru stabilitate.

Analiza FSM cu scop de informare

Introducere

În ultimul deceniu, Orientul Mijlociu și Africa de Nord au fost marcate de conflicte și concurență puternică între statele din regiune. Războiul civil din Siria, conflictul israeliano-palestinian, instabilitatea din Yemen și creșterea influenței Iranului au fost doar câteva dintre problemele majore care au afectat regiunea. Cu toate acestea, în 2022, regiunea a experimentat un nivel redus de intensitate a conflictelor și concurenței. Guvernele din regiune au început să adopte măsuri de detensionare și să se implice în diplomație într-un mod mai activ decât în anii precedenți.

Aceste evoluții au fost motivate de redresarea post-pandemică și de necesitatea de a se concentra mai mult asupra afacerilor economice. În timp ce majoritatea statelor angajate în competiția regională și-au redus proiecția de putere, Iranul și-a intensificat activitățile, exercitându-și influența în războiul din Ucraina prin furnizarea de arme Rusiei. Acest lucru a generat îngrijorări cu privire la durabilitatea acestei detensionări regionale pe termen mediu, în special în contextul lipsei unor soluții formale pentru diversele crize din regiune.

Cu toate acestea, există oportunități importante pentru stabilizarea regiunii pe termen lung. O atenție crescută asupra afacerilor economice și a dezvoltării ar putea ajuta la reducerea tensiunilor și la creșterea cooperării regionale. Investițiile în infrastructură, educație și tehnologie ar putea deschide noi oportunități economice și ar putea încuraja colaborarea între statele din regiune.

În plus, o mai mare implicare a comunității internaționale ar putea ajuta la reducerea tensiunilor și la stabilizarea situației în regiune. Dialogul diplomatic, sprijinul pentru soluționarea conflictelor și implicarea în procesele de pace ar putea juca un rol esențial în construirea încrederii și în promovarea cooperării.

Cu toate acestea, există și provocări majore care trebuie abordate. Lipsa de încredere între statele din regiune, tensiunile religioase și culturale, precum și influența puterilor externe sunt doar câteva dintre problemele majore care afectează regiunea. Pentru a consolida detensionarea regională și pentru a garanta stabilitatea pe termen lung, aceste provocări trebuie abordate în mod eficient.

Conflicte regionale[1]

În ultimul deceniu, conflictele regionale au fost o prezență constantă în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, afectând economiile și viețile milioanelor de oameni din regiune. Din 2011, trei războaie civile majore au cuprins regiunea: războiul din Siria, războiul din Yemen și conflictul din Libia. Aceste conflicte au dus la mii de victime și milioane de oameni au fost forțați să-și părăsească casele și să se refugieze în țări vecine.

 Totusi in  ultimii ani, aceste conflicte au înregistrat cel mai scăzut nivel de violență de până acum, cu toate acestea ele continuă să destabilizeze economiile și societățile din regiune. Deși unii observatori consideră că această detensionare ar putea fi un semn de progres, există temeri că conflictele ar putea escalada din nou în orice moment.

Războiul din Siria, care a început în 2011 ca o revoltă împotriva guvernului Bashar al-Assad, a dus la cel mai mare număr de victime și refugiați din regiune. În ultimii ani, forțele guvernamentale și aliații lor au reușit să-și extindă controlul asupra majorității teritoriilor țării, dar încă se confruntă cu un număr semnificativ de grupuri armate opozante. În plus, tensiunile între Israel și Iran, care sprijină grupurile militante care luptă împotriva guvernului sirian, continuă să provoace temeri cu privire la o eventuală escaladare a conflictului.

Războiul din Yemen a început în 2015, atunci când rebelii houthi, sprijiniți de Iran, au preluat controlul asupra capitalei Sanaa și a altor orașe importante. Forțele guvernamentale yemenite, sprijinite de o coaliție condusă de Arabia Saudită, au luptat împotriva rebelilor houthi, iar conflictul a dus la cea mai gravă criză umanitară din lume. Chiar și cu recentele negocieri de pace, tensiunile rămân ridicate, iar tensiunile dintre Iran și Arabia Saudită pot amplifica conflictul în orice moment.

Conflictul din Libia a izbucnit în 2014, când o coaliție de grupuri islamiste și rebeli au preluat controlul asupra capitalei Tripoli și a altor părți ale țării. Conflictul a generat o criză umanitară și a destabilizat întreaga regiune. În ciuda recentelor negocieri de pace, tensiunile rămân ridicate, iar țara se confruntă cu o criză politică și economică.

Yemen

În Yemen, în luna aprilie 2022[2] s-a convenit o încetare a focului mediată de Națiunile Unite. Acesta a înghețat liniile de front și s-a încheiat în octombrie.

Deși încetarea focului a adus o oarecare liniște in Yemen, conflictele interne si tensiunile continue intre diferitele părți implicate in conflictul din Yemen rămân la ordinea zilei. In pofida încetării focului, forțele Houthi au continuat sa își extindă teritoriul prin est si sud, controlând orașe precum Taiz si Bayhan, precum si alte regiuni mai mici. De asemenea, grupurile sprijinite de Emiratele Arabe Unite au continuat sa avanseze împotriva Houthis, care au fost nevoiți sa se retragă din câteva zone. Aceste lupte au continuat, iar tensiunile dintre diferitele părți au rămas ridicate. De asemenea, conflictul din Yemen a fost complicat si de implicarea altor state din regiune, inclusiv Arabia Saudita si Iranul.

Arabia Saudita a intervenit in conflictul din Yemen in 2015, sprijinind guvernul lui Hadi si luptând împotriva Houthi, in timp ce Iranul a fost acuzat ca furnizează arme si susținere Houthi.

In ciuda eforturilor diplomatice, precum si ale Organizației Națiunilor Unite de a găsi o soluție politica la conflictul din Yemen, situația rămâne incerta si complicata[3]. Cu toate acestea, încetarea focului a avut unele beneficii pentru Yemen. Reducerea violentei a permis mai mult acces umanitar in zonele afectate, ceea ce a dus la o îmbunătățire a situatiei umanitare. De asemenea, aceasta a permis reluarea comerțului si a afacerilor economice, ceea ce a avut un impact pozitiv asupra economiei locale.

Cu toate acestea, este important sa se observe ca aceasta încetare a focului nu a rezolvat problemele de baza din Yemen si că multe dintre aceste probleme, cum ar fi sărăcia extrema, foametea si dezastrele naturale, rămân nerezolvate. De asemenea, tensiunile dintre diferitele părți si implicarea altor state in conflictul din Yemen vor continua sa influențeze situația din regiune.

Încetarea focului convenită în Yemen în luna aprilie a anului 2022 a fost salutată de comunitatea internațională ca o oportunitate de a pune capăt conflictului care durează de ani de zile în această țară săracă și devastată de război. Cu toate acestea, mulți analiști și experți au exprimat îngrijorarea că părțile implicate în conflict nu ar respecta armistițiul, ci ar încerca să profite de perioada de acalmie pentru a se pregăti pentru următoarea rundă de lupte. Se crede că houthis, grupul rebel care controlează majoritatea teritoriului din Yemen, au acceptat armistițiul doar pentru a-și reconstitui forțele și pentru a se pregăti pentru noi atacuri. Rapoarte ale experților ONU [4]au indicat că furnizarea de armament iranian către houthis a continuat în timpul armistițiului, ceea ce sugerează că grupul rebel a profitat de încetarea focului pentru a-și reechipa forțele.

În timp ce houthis și-au consolidat pozițiile în nordul Yemenului, forțele anti-Houthi au folosit perioada de acalmie pentru a se regrupa și a se pregăti pentru noi runde de lupte. Cu toate acestea, aceste forțe au avut de înfruntat sustinatori conflictuali ale căror interese și profil de risc erau mai limitate decât în primii ani ai intervenției. Astfel, forțele anti-Houthi s-au confruntat cu probleme de finanțare și de aprovizionare cu armament, ceea ce le-a limitat capacitățile.

În același timp, Arabia Saudită, principalul aliat al guvernului yemenit, a fost de acord cu încetarea focului nu doar pentru a liniști Statele Unite și restul comunității internaționale, ci și pentru a-și reduce expunerea la conflict, în special sub forma atacurilor aeriene ale houthi împotriva infrastructurii regatului. Cu toate acestea, Arabia Saudită a continuat să susțină financiar guvernul yemenit și să furnizeze asistență militară.

Facțiunile susținute de Arabia Saudită și de Emiratele Arabe Unite au respectat în mare măsură încetarea focului, în principal din cauza epuizării, dar și din respect față de susținătorii lor. Decizia Houthi de a nu prelungi încetarea focului în octombrie a venit în contextul în care situația regională în materie de securitate s-a înrăutățit. Eșecul discuțiilor dintre Arabia Saudită și Iran în Irak cu privire la Yemen[5] și tulburările populare pe scară largă din Iran au sporit îngrijorările cu privire la potențialul unor noi atacuri ale houthis, precum și ale Iranului, asupra Arabiei Saudite.

În concluzie, încetarea focului din aprilie 2021 din Yemen a adus o perioadă de acalmie într-un conflict care a durat ani de zile. Cu toate acestea, există temeri că părțile implicate în conflict nu vor respecta armistițiul și vor încerca să profite de perioada de acalmie pentru a se pregăti pentru următoarea rundă de lupte. Este necesar ca demersul comunității internaționale să continue să monitorizeze situația din Yemen și să sprijine eforturile de a aduce pacea și stabilitatea în această țară afectată de război.

Libia

În martie 2021, s-a format un nou guvern de uniune națională în Libia, unificând Guvernul de acord național (GNA) cu sediul la Tripoli și Camera Reprezentanților cu sediul la Tobruk. Această mișcare a fost văzută ca un pas important către reconcilierea națională și stabilizarea țării, care a fost marcată de conflict și instabilitate din 2011, când a avut loc răsturnarea regimului lui Muammar Gaddafi.

În octombrie 2020[6], a fost convenită o încetare a focului susținută de ONU, care urma să fie urmată de desfășurarea de observatori. În aprilie 2021, o rezoluție de monitorizare a fost convenită pentru a solicita retragerea tuturor forțelor străine și a mercenarilor. Alegerile libiene, programate inițial pentru decembrie 2021, au fost amânate din cauza lipsei de consens între cele două facțiuni cu privire la un cadru constituțional electoral.

La începutul anului 2022, două guverne rivale și-au revendicat autoritatea și legitimitatea: Guvernul de uniune națională cu sediul la Tripoli, condus de Dbeibah[7], și Guvernul de stabilitate națională cu sediul în estul Libiei și condus de fostul ministru de interne Fathi Bashagha. Ambele entități se bazau pe sprijinul milițiilor: Dbeibah depindea de facțiunile cu sediul la Tripoli și Misrata, în timp ce Bashagha putea să adune un anumit sprijin în Tripoli, precum și din partea milițiilor loiale parlamentului din Tobruk.

 Khalifa Haftar[8], cel mai puternic șef al războiului din țară, l-a sprijinit nominal pe Bashagha, dar nu și-a angajat Forțele Armate Arabe Libiene (LAAF), care nu au reușit să cucerească capitala în 2019-2020. Aceste facțiuni au concurat pentru teritoriu, în special pentru facilitățile de export de petrol, și pentru instituții, inclusiv Corporația Națională a Petrolului și Banca Centrală Libiană.

Situația din Libia a fost una instabilă și tensionată încă din 2011, când a început războiul civil care a dus la înlăturarea dictatorului Muammar Gaddafi. De atunci, țara a fost divizată între diferite facțiuni politice și miliții, care se luptă pentru putere și control asupra resurselor.

În 2021, speranțele de a pune capăt acestei instabilități s-au stârnit în urma formării unui guvern de uniune națională și programarea alegerilor prezidențiale pentru sfârșitul anului. Cu toate acestea, amânarea alegerilor și întreruperea procesului electoral au alimentat diviziunile politice și au dus la reapariția violențelor.

În Libia, violențele s-au reluat la jumătatea anului 2022 din cauza unui impas politic. Mult așteptatele alegeri prezidențiale fuseseră programate pentru sfârșitul anului 2021[9], după formarea unui guvern de uniune condus de Abdul Hamid Dbeibah..

În prezent, există două guverne rivale care își revendică autoritatea și legitimitatea în Libia: Guvernul de Uniune Națională (GNU), cu sediul la Tripoli, condus de Abdul Hamid Dbeibah, și Guvernul de Stabilitate Națională (GSN), cu sediul în estul Libiei, condus de fostul ministru de interne Fathi Bashagha. Ambele entități se bazează pe sprijinul milițiilor, care luptă între ele pentru controlul teritoriilor și al resurselor, în special al facilităților de export de petrol.

Khalifa Haftar, unul dintre cei mai puternici șefi de război din țară, l-a sprijinit nominal pe Bashagha, dar nu și-a angajat Forțele Armate Arabe Libiene (LAAF), care nu au reușit să cucerească capitala în 2019-2020. De asemenea, Haftar și forțele sale s-au confruntat cu opoziția din partea altor miliții și facțiuni din estul Libiei, precum și cu intervenția străină, în special din partea Turciei.

În luna august a anului 2022, Libia a fost din nou în centrul atenției internaționale, din cauza unui incident care a avut loc la Tripoli. Fostul ministru de interne Fathi Bashagha a încercat să preia puterea prin mobilizarea mai multor miliții și obținerea sprijinului politic al unor țări din regiunea Golfului, precum și al Egiptului[10]. Scopul său era să înlăture guvernul de uniune națională condus de Abdul Hamid Dbeibah, care era susținut de o altă coaliție de miliții.

Bashagha a reușit să obțină sprijinul mai multor miliții din Tripoli și Misrata, care s-au alăturat forțelor sale în încercarea de a prelua puterea. Cu toate acestea, Dbeibah a reușit să își consolideze apărarea și să rămână la putere, datorită sprijinului politic și militar al altor facțiuni și aliați.

Această confruntare a slăbit ambele tabere și a arătat că nu există o soluție militară la criza politică din Libia. Este important să se observe faptul că statele din regiune, precum Egiptul, Turcia și Emiratele Arabe Unite, par să fie mai puțin dispuse să desfășoare forțe sau să furnizeze echipamente în această rundă actuală, dar sunt pregătite să susțină parteneri locali mai de încredere și mai eficienți.

Dbeibah a încercat să mențină sprijinul Turciei, care a menținut o mică prezență în țară și a oferit ajutor umanitar, dar și-a pierdut sprijinul Emiratelor Arabe Unite, care susținuseră anterior o coaliție de miliții anti-Dbeibah. În schimb, Egiptul l-a susținut pe președintele parlamentului și aliatul lui Bashagha, Aguileh Saleh.

Grupul Wagner este o companie militară privată rusă despre care se crede că este implicată în mai multe conflicte internaționale, inclusiv în Siria, Sudan și Libia. În ceea ce privește prezența sa în Libia, se crede că grupul a fost implicat în sprijinirea forțelor conduse de Khalifa Haftar în încercarea lor de a prelua controlul asupra Tripoli-ului în 2019 și 2020. Acest efort a eșuat, iar grupul a pierdut mulți luptători și echipamente. Cu toate acestea, se crede că grupul deține încă o prezență semnificativă în Libia, cu aproximativ 1.500-2.000 de soldați și trupe alături de forțele lui Haftar și în locații-cheie, inclusiv instalații petroliere.

În ceea ce privește legătura cu evenimentele din Ucraina, nu există informații clare despre orice reducere a prezenței Grupului Wagner în Libia. Cu toate acestea, se crede că grupul ar putea fi implicat în livrarea de echipamente și ajutor militar pentru forțele lui Haftar. Rusia și Grupul Wagner au negat orice implicare în conflictul din Libia, dar există îngrijorări cu privire la posibilitatea ca Rusia să își folosească companiile militare private pentru a-și extinde influența în afara granițelor sale.

Libia rămânând un punct de presiune convenabil pentru Rusia împotriva Turciei și a țărilor europene. Unele dintre avioanele de luptă asociate anterior cu Wagner păreau să fi fost transferate sub controlul LAAF. Această situație a dus la o relativă liniște în țară, dar a prevestit o competiție violentă, pe măsură ce noi pretendenți, curtând sprijinul străin, se pregăteau să înlocuiască grupurile existente. În plus, au existat încercări continue de reînarmare[11].

 Echipajele navelor care participă la Operațiunea Irini[12] a Uniunii Europene, o misiune maritimă destinată să intercepteze transporturile ilicite cu destinația Libia, au abordat mai multe nave în 2022 și au confiscat arme și vehicule militare cu destinația Libia.[13] Procesul ONU, care în 2019 și 2021 părea aproape de a ajunge la un acord, a fost din nou amenințat la sfârșitul anului 2022.

În ansamblu, situația politică și de securitate din Libia rămâne instabilă, cu două guverne rivale și o mulțime de miliții care luptă pentru putere și controlul asupra resurselor. În timp ce comunitatea internațională a încercat să ajute la rezolvarea crizei, în special prin organizarea alegerilor prezidențiale, amânarea lor a alimentat tensiunile și diviziunile politice și a dus la o intensificare a violențelor în țară.

În concluzie, deși formarea unui nou guvern de uniune națională a fost un pas important către reconcilierea națională și stabilizarea Libiei, încă există provocări semnificative care trebuie abordate pentru ca țara să poată reveni la stabilitate și prosperitate. Este necesară o cooperare mai strânsă între cele două facțiuni și retragerea tuturor forțelor străine și mercenarilor din țară pentru a asigura o tranziție pașnică către democrație și guvernare eficientă.

Siria

În ciuda scăderii nivelului violențelor în Siria în 2022, principalele obiective de luptă nu s-au schimbat semnificativ. Regimul președintelui Bashar al-Assad a rămas ferm pe poziții în Damasc, dar a rămas prea slab pentru a-și consolida puterea în zonele din nord-vest și nord-est care nu se află sub controlul său.

Diverșii opozanți ai lui Assad au rămas în dezordine și puternic dependenți de sprijinul extern. În acest context, Turcia a fost considerată ca fiind cea mai importantă putere regională care ar putea face diferența în conflictul sirian, dar lobby-ul american și opoziția rusă au părut să prevină orice plan turcesc de preluare a mai multor teritorii de la administrația dominată de kurzi în nordul și estul Siriei.

În schimb, cele mai mari schimbări din acest an au avut loc în interiorul refugiului rebelilor din Idlib[14], unde gruparea jihadistă Hayat Tahrir al-Sham a preluat mai multe teritorii de la grupurile aliniate cu Ankara.

Hayat Tahrir al-Sham a profitat de slăbiciunile opoziției și a reușit să-și consolideze poziția în Idlib, obținând un control mai mare asupra zonelor urbane și consolidându-și poziția militară prin achiziționarea de noi echipamente și recrutarea de noi combatanți.

În ceea ce privește situația politică, negocierile de pace au continuat între reprezentanții guvernului sirian și opoziția susținută de Occident, dar fără rezultate semnificative. În schimb, Rusia a continuat să-și consolideze poziția în Siria, în special prin intermediul bazei sale militare de la Latakia.

Pe de altă parte, Statele Unite și-au menținut prezența militară în Siria, în special în regiunea Deir ez-Zor, unde se află unele dintre cele mai importante resurse petroliere ale țării.

În ansamblu, conflictul din Siria rămâne unul complex și intens, cu diverși actori implicați și interese divergente. În timp ce violențele au scăzut în ultimul timp, principalele linii de luptă rămân neschimbate, iar soluționarea politică a conflictului pare încă departe de a fi realizată.

Invazia Rusiei în Ucraina în 2022 a avut un anumit efect militar în Siria. Moscova menține o prezență navală în portul Tartus și o bază aeriană la Hmeimimim, precum și un grup de informații militare la Damasc care coordonează activitatea rusă în întreaga țară. În primele luni de la invazia Rusiei, nu a existat nicio reducere notabilă a dimensiunii prezenței militare rusești în Siria, estimată la aproximativ 4.000 de soldați. Însă în toamnă au apărut rapoarte privind o cifră de  crescută, sugerând o reajustare rusă limitată, dar notabilă, inclusiv relocarea uneia dintre unitățile rusești de apărare aeriană S-300 înapoi în Rusia. Într-adevăr, pe măsură ce forțele rusești au început să se lupte în Ucraina, acest lucru a avut un impact direct asupra câmpului de luptă sirian[15].

În ultimii ani, relațiile dintre Rusia și Turcia au trecut prin multe schimbări. Cele două țări au fost la un moment dat în tabere opuse în Siria, dar acum sunt aliați. Însă, dincolo de relația politică, Turcia a beneficiat mult din izolarea Rusiei și dependența acesteia de bunăvoința turcă.

Una dintre marile probleme ale Rusiei a fost legată de conflictul din Siria. După ce a intervenit în conflictul din Siria, Rusia a făcut un parteneriat cu guvernul lui Bashar al-Assad și s-a implicat în bombardarea rebelilor. Această acțiune a făcut ca Rusia să fie izolată în comunitatea internațională, cu excepția câtorva țări, precum Turcia.

De-a lungul anilor, Turcia a reușit să exploateze această situație și a devenit un beneficiar principal al izolării Rusiei. Turcia a devenit partenerul preferat al Rusiei în regiune și a devenit esențială pentru transportul de energie din Rusia către Europa.

Dar cel mai important beneficiu pe care Turcia l-a obținut din izolarea Rusiei a fost legat de situația din Siria. În timp ce Rusia a sprijinit guvernul lui Bashar al-Assad, Turcia a sprijinit rebelii și opoziția. Această poziție a dat Turciei o anumită influență asupra situației din Siria și a ajutat-o să își extindă influența în regiune.

Cu toate acestea, perspectivele ca Rusia să sprijine o campanie a lui Assad pentru a recuceri Idlib[16] au fost reduse considerabil. Gruparea jihadistă Hayat Tahrir al-Sham a preluat mai multe teritorii de la grupurile aliniate cu Ankara, ceea ce a slăbit influența Turciei în regiune și a diminuat și mai mult poziția Rusiei.

Cu toate acestea, situația din Siria continuă să fie incertă, iar Turcia trebuie să își reevalueze constant strategia în fața noilor schimbări din regiune.

În mod similar, Iranul a beneficiat în măsura în care a putut să-și mențină influența în Siria, cu șanse reduse de respingere din partea Rusiei.

Israelul a fost unul dintre puținele state din regiunea Orientului Mijlociu care nu au condamnat public invazia rusă în Ucraina, iar aceasta se datorează în parte preocupării față de menținerea coordonării militare cu Rusia în Siria, pentru a asigura accesul aerian și a evita incidentele. De asemenea, Israelul a dorit să își mențină superioritatea aeriană și a fost preocupat de o eventuală ripostă a Rusiei în Siria dacă ar fi acordat sprijin militar direct Ucrainei. Deși Israelul a fost reticent să critice public Rusia, oficialii israelieni au avut discuții cu liderii din Europa și Statele Unite ale Americii pentru a discuta situația și pentru a-și exprima îngrijorarea cu privire la escaladarea conflictului dintre Rusia și Ucraina[17].

În plus, Israelul a ridicat nivelul de alertă pe granița sa nordică în contextul escaladării tensiunilor dintre Rusia și Ucraina, dar și din cauza posibilelor atacuri din partea Hezbollahului din Liban.

Teritoriile palestiniene

Teritoriile palestiniene sunt împărțite în două zone distincte, Cisiordania și Gaza, fiecare cu propria lor administrație și forțe de securitate. În Cisiordania, forțele de securitate sunt sub controlul Autorității Palestiniene și sunt cunoscute sub numele de Forțele Naționale de Securitate (NSF). Aceste forțe de securitate au fost create ca parte a acordurilor de pace semnate cu Israelul în anii ’90 și sunt finanțate și instruite de UE, SUA și Iordania. NSF-ul a avut o prezență relativ eficientă și solidă în Cisiordania și a fost implicat în menținerea securității interne și a stabilității.

În Gaza, forțele de securitate sunt controlate de Hamas[18] și sunt cunoscute sub numele de Brigăzile Izz al-Din al-Qassam. Hamas a preluat controlul asupra Gaza în 2007 după o luptă sângeroasă cu forțele loiale Autorității Palestiniene. Brigăzile Izz al-Din al-Qassam sunt considerate a fi bine organizate și eficiente în menținerea securității în Gaza. Hamas a primit sprijin din partea Iranului și a altor actori regionali, dar nu are o structură militară logistică oficială și nu efectuează desfășurări militare externe.

În ceea ce privește armele, ambele organizații de securitate palestiniene nu dispun de echipament militar greu sau de o industrie de apărare oficială. Cu toate acestea, Hamas a reușit să construiască un arsenal substanțial de rachete improvizate și mortiere, precum și unele arme portabile ghidate, prin intermediul cărora a lansat atacuri repetate împotriva Israelului în trecut. În timpul conflictului din 2021, Hamas a dezvăluit noi capacități, cum ar fi muniția de parașutare și rachete cu o rază de acțiune de până la 250 km, ceea ce a crescut nivelul de amenințare perceput de Israel.

În concluzie, forțele de securitate palestiniene sunt împărțite între două organizații separate și nu dispun de echipament militar greu sau de o industrie de apărare oficială. Cu toate acestea, Hamas are un arsenal semnificativ de rachete improvizate și alte arme portabile, care reprezintă o amenințare continuă pentru securitatea Israelului.

Concluzie

Efectele regionale ale invaziei Rusiei în Ucraina din 2022

Multe state din regiune au preferat să rămână neutre în războiul din Ucraina sau au condamnat doar în mod moderat invazia rusă, fără a lua măsuri împotriva Moscovei sau a-și reduce angajamentul. În ultimul deceniu, Rusia a apărut ca un interlocutor în materie de securitate, precum și ca o posibilă alternativă la SUA în ochii mai multor țări care erau neliniștite de fluctuațiile politicii americane și care apreciau aparenta eficacitate a politicii de stat a lui Vladimir Putin. Mai multe țări – în special Algeria și Siria, dar și Egiptul, Irakul și alte state mai mici – au fost clienți tradiționali ai armamentului rusesc, precum și parteneri în domeniul apărării, desfășurând uneori și exerciții comune cu forțele armate rusești. Chiar și aliații regionali ai SUA au evocat posibilitatea de a achiziționa sisteme de arme rusești, cum ar fi sistemul de apărare aeriană S-400. Instructorii militari ruși și companiile militare private, inclusiv Grupul Wagner, au operat în mai multe țări din regiune, inclusiv în Libia, Siria și Sudan.

În plus, instructorii militari ruși și companiile militare private, inclusiv Grupul Wagner, au operat în mai multe țări din regiune, inclusiv în Libia, Siria și Sudan. Aceste companii au fost implicate în conflicte armate, oferind asistență militară și logistică trupelor și grupurilor militare locale.

Cu toate acestea, există și țări care se opun puternic implicării Rusiei în regiune. De exemplu, Ucraina și Georgia s-au confruntat cu agresiunea militară a Rusiei și au încercat să se apropie de statele occidentale pentru sprijin în fața acestei amenințări. De asemenea, alte state din regiune, cum ar fi Polonia și țările baltice, consideră că prezența militară rusă în apropierea frontierelor lor reprezintă o amenințare și au cerut sprijin din partea NATO și a altor aliați occidentali.

În general, implicarea Rusiei în regiunea din jurul Ucrainei a generat o serie de reacții și poziții diferite din partea diferitelor state din zonă, reflectând complexitatea și diversitatea din regiune.

Cu toate acestea, prestigiul și credibilitatea Rusiei s-au diminuat în 2022, în comparație cu un punct culminant în 2015-2016, când Moscova a intervenit cu succes în războiul civil sirian. Eșecurile operaționale și militare ale Rusiei în Ucraina și performanțele relativ slabe ale sistemelor sale de armament i-au afectat reputația în întreaga regiune. Se consideră pe scară largă că Rusia va avea dificultăți în a inova în domeniul tehnologic și în a-și menține capacitatea de export, având în vedere cererile și lipsurile sale interne. Preocupările legate de riscul de a suporta sancțiuni occidentale au fost, de asemenea, considerate a fi un factor de descurajare pentru majoritatea țărilor. Este important faptul că dezvoltarea rapidă a relațiilor de apărare ruso-iraniene a provocat o neliniște semnificativă, în special în rândul guvernelor din Golf. În ultimii ani, Iranul a sperat că Rusia îl va ajuta să își recapitalizeze forțele armate. Dar Moscova, văzută atunci ca partenerul principal, a fost reticentă și nu a dorit să supere Israelul și țările din Golf și să riște dezaprobarea occidentală. Conflictul din Ucraina a făcut ca Rusia să fie mai dependentă de bunăvoința iraniană: Moscova a achiziționat UAV-uri iraniene și le-a desfășurat în Ucraina. Teheranul a furnizat Rusiei munițiile de atac direct Shahed-131 și Shahed-136 și UAV-ul Mohajer-6, în timp ce Moscova a încercat să umple golurile din inventarul său rezultate în urma invaziei. Începând cu 20 noiembrie 2022, lotul inițial de sisteme Shahed părea să fi fost aproape epuizat în atacurile Rusiei. Acestea au fost folosite pentru a suplimenta inventarul de rachete de croazieră de atac terestru al Moscovei, care s-a epuizat considerabil de când a lansat invazia 2022 la 24 februarie. Rusia a solicitat, de asemenea, asistență iraniană pentru a ocoli sancțiunile occidentale[19].

A existat o tendință de dezescaladare regională în 2022. În regiunea Golfului, Iranul a fost angajat în discuții diplomatice separate cu doi dintre principalii săi rivali, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. O motivație cheie pentru guvernele Arabiei Saudite și EAU a fost nevoia de a evita să se încurce într-o escaladare SUA-Iran sau Israel-Iran, mai ales că discuțiile privind programul nuclear iranian păreau neconcludente. În plus, ambele au încercat să reducă atacurile aeriene din Yemen. Emiratele Arabe Unite au fost ținta mai multor valuri de atacuri cu drone și rachete în ianuarie și februarie, iar orașul saudit Jeddah a fost lovit în martie, în timpul Marelui Premiu al Arabiei Saudite[20].


[1] The Middle East in 2022: A Year of Transition este un raport publicat de Consiliul Atlantic în ianuarie 2022. Raportul se concentrează pe evenimentele din Orientul Mijlociu din anul precedent și încearcă să ofere o perspectivă asupra modului în care regiunea se va dezvolta în anii următori.  Raportul analizează evoluția conflictelor din Siria, Yemen și Libia și sugerează că acestea rămân încă o sursă majoră de instabilitate în regiune.  Raportul analizează rolul SUA în regiune și sugerează că Statele Unite încearcă să-și redefinească poziția în Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

[2] Încetarea focului în Yemen a fost convenită prin intermediul unui apel la încetarea ostilităților lansat de Secretarul General al Națiunilor Unite, Antonio Guterres, în luna martie 2022. Acest apel a fost acceptat de toate părțile implicate în conflict, iar încetarea focului a intrat în vigoare pe 9 aprilie 2022.

[3] Yemen: 5 years of war, hunger and diseas publicat de BBC News analizează impactul devastator al războiului din Yemen asupra populației și a economiei țării, după cinci ani de conflict. De asemenea, articolul analizează implicarea străină în conflictul din Yemen, inclusiv sprijinul acordat de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite forțelor guvernamentale loiale președintelui Hadi și implicarea Iranului în sprijinul forțelor houthi.

[4] Articolul Iranian Weapons and Exports to Yemen Rebels Violate UN Arms Embargo, Panel Finds publicat în The New York Times la 10 februarie 2022, relatează că un raport al experților ONU susține că Iranul a încălcat embargoul de arme al Națiunilor Unite în Yemen prin furnizarea de arme și echipamente militare către grupurile houthi. Conform raportului, forțele houthi au primit arme și echipamente militare iraniene, inclusiv rachete balistice, drone, arme ușoare și explozibili. Raportul subliniază, de asemenea, faptul că există dovezi ale implicării iraniene în atacurile cu rachete și drone asupra Arabiei Saudite, precum și furnizarea de suport tehnic și instruire pentru houthi. Experții ONU au mai precizat că Houthi a reușit să-și întărească capacitățile militare în timpul armistițiului din aprilie-octombrie 2021, prin exploatarea golurilor din sistemul de supraveghere și interceptare și prin utilizarea porturilor și aeroporturilor din Yemen.

[5] Potrivit articolului Saudi, Iran fail to reach breakthrough on Yemen talks in Iraq  publicat de Al Jazeera pe 12 aprilie 2022, reprezentanții Arabiei Saudite și Iranului nu au reușit să ajungă la un avans semnificativ în discuțiile lor privind conflictul din Yemen, care au avut loc în Irak sub auspiciile ONU. Delegațiile celor două țări s-au întâlnit timp de două zile și au discutat despre modalitățile de a ajuta la aducerea păcii în Yemen, dar nu au reușit să ajungă la un acord privind încetarea ostilităților sau alte soluții concrete pentru a pune capăt conflictului. Delegația iraniană a acuzat Arabia Saudită de încălcarea embargoului asupra armelor impus de ONU prin furnizarea de arme houthi-ilor, în timp ce delegația saudită a acuzat Iranul de susținerea și furnizarea de arme grupării houthi. Ambele părți și-au exprimat disponibilitatea de a continua discuțiile, dar nu s-a anunțat încă o dată pentru o nouă rundă de discuții.

[6] Acordul de pace din octombrie 2020 a fost un acord de încetare a focului semnat între Guvernul de Acord Național (GNA) din Tripoli și Armata Națională Libiană (LNA), condusă de generalul Khalifa Haftar. Acordul a fost negociat de Națiunile Unite și a intrat în vigoare la 23 octombrie 2020. Prin acordul de pace, ambele părți s-au angajat să înceteze imediat ostilitățile pe toate fronturile și să retragă toate forțele militare din zona frontierei libiene. De asemenea, acordul a cerut retragerea tuturor forțelor străine și mercenarilor din Libia..

[7] Abdul Hamid Dbeibeh, Prim-ministru interimar al Libiei

[8] Khalifa Belqasim Haftar, este un militar libian, deținând din anul 2016 gradul de mareșal, comandantul principal așa numitei „Armate Naționale Libiene”, una dintre părțile implicate în actualul război civil din Libia, mai ales in estul țării. În noiembrie 2021, Khalifa Haftar și-a anunțat candidatura pentru alegerile prezidențiale din decembrie 2021.

[9] Libya: What is behind the resumption of violence? , Al Jazeera, publicat la 7 iulie 2022. Articolul prezintă o analiză detaliată a situației politice și securitare din Libia și a cauzelor care au dus la reluarea violențelor în țară.

Potrivit articolului, principala cauză a violențelor este impasul politic din țară, care a fost amplificat de amânarea alegerilor prezidențiale programate inițial pentru sfârșitul anului 2021. Această amânare a alimentat diviziunile politice și a dus la realinieri politice și ale milițiilor, iar acum două guverne rivale se revendică legitimitatea și autoritatea. Articolul subliniază, de asemenea, competiția acerbă dintre facțiunile rivale pentru teritoriu și instituții importante, precum facilitățile de export de petrol, Corporația Națională a Petrolului și Banca Centrală Libiană. Articolul menționează și rolul jucat de factori externi, cum ar fi Turcia și Rusia, care sprijină diferite facțiuni în conflictul libian și își protejează propriile interese în zonă.

[10] Libya’s Bashagha tries to take power in Tripoli – Al Jazeera, 16 august 2022. Conform sursei Al Jazeera, în august 2022, Fathi Bashagha, fostul ministru de interne și liderul guvernului de stabilitate națională din estul Libiei, a încercat să preia puterea în capitala Tripoli, mobilizând mai multe miliții și obținând sprijin politic în Golf, precum și în Egipt. El a încercat să preia controlul asupra aeroportului din Tripoli, dar a fost respins de forțele de securitate care îl susțineau pe actualul premier Abdul Hamid Dbeibah.

.

[11] The military Balance-2023

[12] Operațiunea Irini a fost lansată în martie 2020 ca o misiune maritimă a Uniunii Europene destinată să monitorizeze embargoul asupra armelor impus de ONU împotriva Libiei. Scopul principal al misiunii este de a preveni furnizarea de armament și materiale conexe către Libia, care ar putea fi utilizate în conflictul intern din țară. În 2022, echipajele navelor care participă la Operațiunea Irini au continuat să abordeze nave care transportau echipamente militare sau alte bunuri care ar putea fi utilizate în conflictul libian. Aceste abordări au avut loc în principal în largul coastei Libiei, dar și în alte zone din Mediterana. In timpul acestor abordări, au fost confiscate arme și vehicule militare care urmau să fie livrate în Libia. Operațiunea Irini este considerată una dintre cele mai importante inițiative internaționale de a stopa furnizarea de armament către Libia și de a ajuta la restabilirea stabilității și a securității în regiune.

[13] https://www.eeas.europa.eu/eeas/missions-and-operations_en

[14] Idlib, Oraş din Siria

[15] The military Balance-2023

[16] Russia calls on Turkey to help stabilize Syria’s Idlib – Al Jazeera, 1 aprilie 2022, relatează despre apelul Rusiei către Turcia pentru a ajuta la stabilizarea regiunii Idlib din Siria, care rămâne sub controlul rebelilor și este subiectul unor frecvente conflicte. Potrivit articolului, apelul a fost făcut de către ministrul rus de externe, Sergei Lavrov, în timpul unei întâlniri cu omologul său turc, Mevlut Cavusoglu, la Moscova. .

[17] Israel Treads Carefully as Russia-Ukraine Crisis Escalates  publicat in The Wall Street Journal publicat pe 3 martie 2022.

[18] Hamas este o organizație paramilitară palestiniană islamistă. Scopul său declarat este cucerirea teritoriilor aflate în prezent în cadrul statului Israel.

[19]  The military Balance-2023

[20] Houthi drone attack on Saudi Arabia’s Jeddah airport hits during Formula E race (The Guardian) Potrivit articolului “Houthi drone attack on Saudi Arabia’s Jeddah airport hits during Formula E race” publicat de The Guardian la data de 10 februarie 2021, dronele houthi au lovit aeroportul din Jeddah în timpul Marelui Premiu al Arabiei Saudite. Atacul cu drone a provocat un incendiu la o instalație de depozitare a combustibilului, iar autoritățile saudite au declarat că au interceptat și distrus alte două drone care se îndreptau spre același obiectiv. Potrivit sursei citate, atacul a fost condamnat de Organizația Națiunilor Unite, precum și de mai mulți lideri și oficiali din întreaga lume.

Un comentariu la „Detensionarea regională din Orientul Mijlociu și Africa de Nord”

  1. Pare un scenariu aproximativ asemenea celui care a fost înainte de WW II. Oare Romania, cu toate că este parte a celor mai selecte organizații internaționale, mai poate spera să rămână în aceeași formulă după trecerea acestei perioade critice? Zic și eu …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to Top