APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA STUDIILOR DE SECURITATE MARITIMĂ CA UN NOU DOMENIU DE REFLECȚIE ȘI CERCETARE GEOPOLITICĂ
Prof. Univ. Dr. Ioan CRĂCIUN[1]
Articol aparut in Studiu FSM: Reziliența maritimă a României în era amenințărilor hibride și importanța unei strategii de securitate maritimă
Abordarea conceptuală a securității maritime a devenit o chestiune extrem de importantă pe agenda studiilor de securitate din ultimele decenii plasându-se atât în atenția cercetătorilor, cât și a practicienilor domeniului maritim din întreaga lume. În sens mai larg, securitatea maritimă poate fi interpretată ca referindu-se la acea stare în care transporturile pe mare, activitățile desfășurate în porturi și folosirea căilor de comunicații maritime se desfășoară în afara oricăror pericole. Plecând de la această interpretare, se poate constata cu ușurință faptul că problemele la care se referă securitatea maritimă nu sunt deloc noi, ci dimpotrivă, ele sunt la fel de vechi ca interacțiunea omului cu marea. În timp însă, aceste probleme au fost puse din ce în ce mai pregnant în relație cu contextul istoric în care omenirea a evoluat și astfel au căpătat interpretări geopolitice și au devenit indicatori esențiali pentru securitatea internațională.
Interpretarea actuală a securității maritime își are rădăcinile în secolul al XV-lea, atunci când a început expansiunea europeană de peste mări. De atunci folosirea liberă a mărilor și oceanelor lumii a ridicat o serie de probleme practice legate de suveranitate și jurisdicție asupra zonelor maritime apropiate de litoral, dar și asupra celor îndepărtate, precum și de securitatea și protecția transporturilor maritime și a altor activități desfășurate în vecinătatea litoralului. Mai mult, având în vedere că manifestarea majorității acestor probleme se plasa în afara teritoriului național, de cele mai multe ori la mare depărtare de acesta, a apărut ideea promovării unui concept care să definească regimul de securitate maritimă a zonelor respective, precum și a elementelor cheie a unor astfel de regimuri. Astfel, timp de mai bine de cinci secole înțelegerea pe larg a problematicii securității maritime globale și a guvernării oceanelor a devenit o problemă esențială de studiu și cercetare pentru specialiștii domeniului maritim. Cu toate acestea, problematica legată de conceptualizarea și înțelegerea securității maritime contemporane pare mai actuală decât oricând.
În acest context prezentul capitol abordează pe scurt evoluția istorică a conceptualizării securității maritime, punctând principalele elemente de schimbare care au marcat înțelegerea acestui concept de-a lungul vremii. Totodată, se evaluează modul în care securitatea maritimă este reflectată în studiile de specialitate și evaluează câteva direcții de dezvoltare a acesteia ca domeniu de studiu și cercetare.
Evoluția istorică a securității maritime
Se pare că primul document din lume care pune bazele gândirii maritime internaționale este bula papală Romanus Pontifex, emisă de Papa Nicholas al V-lea în anul 1455[2], care descrie primul regim global de securitate maritimă din lume. Au urmat apoi, Tratatul de la Tordesillas[3], din 1494 (care pretindea împărțirea tuturor mărilor și pământurilor extra-europene de la acea vreme între Spania și Portugalia) și faimosul tratat al lui Hugo Grotius, Mare Liberum[4], publicat în anul 1609, scrieri ce pot fi considerate pietrele de temelie ale dreptului maritim, suveranității și securității maritime.
Așa cum am menționat, bula papală Romanus Pontifex emisă în anul 1455 stabilea primul regim de securitate maritimă din lume bazat pe principiul mare clausum[5]. În acest context,regelui portughez i se conferea suveranitatea și drepturile exclusive asupra teritoriilor și mărilor nou descoperite, iar folosirea lor de către alți europeni nu se putea face fără înaintarea unei cereri speciale și plata unui tribut.
Pe de altă parte, bula papală a reiterat interzicerea vânzării de arme, fier sau lemn pentru construcții către necredincioși (termen atribuit în special musulmanilor) și declara în mod special că oricine va îndrăzni să-i învețe pe aceștia arta navigației, prin care i-ar face să devină dușmani mai puternici pentru rege, ar trebui să fie supus celor mai severe sancțiuni. În plus, niciun catolic nu avea voie să navige în mările sudice și nici să facă comerț în porturile africane sau să pescuiască în mare fără plata unui tribut și a unei licențe speciale emisă de regele portughez[6].
Aceste prevederi ale bulei papale Romanus Pontifex, alături de prevederile din celelalte documente apărute ulterior, ne arată că necesitatea de stabilire a ordinii în marea liberă prin impunerea unui regim de securitate maritimă dedicate acestui scop a fost o prioritate încă din primele zile ale expansiunii europene de peste mări. Prin urmare, încă din acele vremuri s-a dorit ca mările și oceanele lumii să nu fie marcate de anarhie și nesiguranță generală, ci, în măsura în care era posibil, acestea să fie ordonate și supuse legilor și tratatelor internaționale între națiunile suverane.
Scrierile și tratatele ulterioare referitoare la domeniul maritim au abordat din ce în ce mai concret necesitatea asigurării legii și ordinii pe mare prin instituirea de regimuri de securitate maritimă. Aceste documente, chiar dacă nu au făcut întotdeauna o distincție clară cu privire la ceea ce este moral și ceea ce este legal în activitățile desfășurate pe mare, au oferit baza pentru reglementarea diferitelor chestiuni legate de suveranitate sau de natură juridică, cum ar fi dreptul de a exploata resursele naturale, de a naviga sau de a face comerț în apele îndepărtate.
Pe fondul expansiunii olandeze peste mări de la sfârșitul secolului al XVI-lea, și s-ar putea spune chiar în contradicție cu această realitate istorică, Hugo Grotius lansează în 1609 propriul argument privind libertatea de navigație pe mare, mare liberum. Invocând legile naturale și caracteristicile fizico-geografice ale mării, el respinge ca nefondate toate revendicările juridice și de suveranitate susținute de state asupra mării. În schimb, Grotius susține dreptul tuturor (chiar și al celor care nu sunt creștini) de a naviga, a face comerț și a pescui în apele mărilor și oceanelor lumii[7]. În ciuda multor controverse legate de această interpretare, și chiar a nuanțărilor ulterioare aduse de însuși Grotius conceptului de mare liberum, argumentul său a fost larg acceptat până în epoca modernă, devenind o piatră de temelie a dreptului maritim internațional.
Libertatea de navigație și comerțul liber pe mare au adus mari beneficii companiilor comerciale maritime private, mai ales Companiei Olandeze a Indiilor de Est, care au obținut profituri enorme în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Pe de altă parte, însă, fiecare armator era în principiu responsabil pentru propriile sale măsuri de securitate a transporturilor pe care le efectua, statul nemaifiind responsabil pentru acest lucru dincolo de apele sale teritoriale, definite de raza maximă de tragere a unui tun de la mal. Prin urmare, navele comerciale, mai ales cele aparținând marilor companii europene, au devenit suficient de înarmate cât să facă față atacurilor piraților sau inamicilor europeni sau asiatici. Aceste măsuri au condus la așa numita privatizare a securității maritime.
Totuși, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, puterea și profiturile companiilor comerciale au început să scadă treptat, acest lucru fiind cauzat, în mare parte, de costurile în creștere pentru asigurarea securității transporturilor maritime. Declinul companiilor de transport maritim, coroborat cu creșterea numărului statelor imperialiste din Europa începutului de secol XIX, a avut drept consecință preluarea treptată a responsabilității pentru securitatea maritimă globală de către stat, care era acum mult mai capabil decât în secolul al XVI-lea să-și asume această sarcină[8].
Astfel, după sfârșitul războaielor napoleoniene din 1815, Marea Britanie devine puterea maritimă dominantă la nivel global și, din această postură, și-a asumat responsabilități tot mai mari în ceea ce privește securitatea maritimă. Ulterior, pe parcursul secolului al XIX-lea state precum Franța, Țările de Jos și Statele Unite, și-au crescut substanțial capacitatea de a proiecta puterea peste mări și, împreună cu britanicii, au contribuit la impunerea unui regim de securitate maritimă globală, asigurându-și atât dominația asupra mărilor și oceanelor lumii, cât și controlul căilor de comunicații maritime.
Astfel, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Marea Britanie impune în oceanul Atlantic un regim de securitate maritimă controlat de stat, care avea drept scop respectarea interdicției britanice din 1807 privind comerțul cu sclavi. Britanicii și-au asumat rolul de gardieni ai Atlanticului și au justificat acțiunile lor prin definirea comercianților de sclavi drept pirați, a căror activitate era considerată ca o crimă împotriva omenirii[9]. Ulterior, britanicii susținuți și de alte puteri, și-au extins dominația și asupra altor zone maritime, în special în Asia, inclusiv Golful Persic, strâmtoarea Malacca, Marea Chinei de Sud, Marea Sulu și Golful Tonkin[10]. În cele mai multe cazuri, dominația maritimă a avut ca rezultat expansiunea teritorială colonială a Marii Britanii.
Expansiunea accentuată a colonialismului din secolul al XIX-lea a determinat puterile coloniale să intensifice folosirea pe scară largă a comunicațiilor maritime din jurul lumii și astfel, să facă din securitatea maritimă o prioritate de prim rang, vitală pentru economia și interesele lor politice. Mai mult, ritmul susținut al evoluției tehnologice și militare a Occidentului a deschis calea către stabilirea unui regim de securitate maritimă mai mult sau mai puțin globală, susținut de forțe navale puternice.
Pe de altă parte, dezvoltarea aburului și folosirea lui în navigație, combinat cu construcția navelor cu corp de oțel, folosirea sistemelor de protecție de bord și îmbunătățirile aduse artileriei și a armelor de calibru mic, a oferit puterilor coloniale mecanismele necesare pentru impunerea regimurilor de securitate maritime dorite și a asigurat dominația asupra majorității zonelor maritime ale lumii. Asta explică faptul că, la începutul secolului al XX-lea, au existat puține amenințări la adresa securității maritime, care ar fi putut periclita interesele economice şi politice ale puterilor coloniale. Prin urmare, regimul de securitate bazat pe interesele marilor companii de transport maritim, specific secolului al XVII-lea, a fost înlocuit cu un alt regim de securitate, bazat pe capabilități maritime destinate controlului și dominației spațiilor maritime construite de către state. În aceste condiții, nevoia de înarmare a navelor comerciale a scăzut, iar începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea acestea au renunțat aproape în totalitate la armamentul instalat la bord.
Acest regim de securitate maritimă a condus la convingerea că securitatea era condiția generală pentru navigația pe mare, iar realizarea acestei condiții era dependentă de capacitățile coercitive ale forțelor de securitate maritimă menținute de statele puternice. De aceea, perioada de la mijlocul secolului al XIX-lea până la sfârșitul Războiului Rece, ce delimitează din punct de vedere istoric funcționarea acestui tip de regim de securitate maritimă, este recunoscută, așa cum a fost ea denumită de ilustrul strateg naval și analist al securității maritime, Alfred Thayer Mahan, în 1890, epoca puterii maritime[11]. În esență, Mahan a susținut faptul că un stat puternic la nivel global are nevoie de o flotă puternică, capabilă să proiecteze putere militară în mările îndepărtate. Astfel, statul va fi capabil să-și promoveze cu succes interesele economice și comerciale și să-și atingă scopurile geopolitice.
Deși cele două războaie mondiale de la începutul secolului XX par să-l contrazică pe Mahan, totuși principiul libertății de navigație pe mările și oceanele lumii a fost reafirmat și după încheierea acestor conflicte, ca piatra de temelie a ordinii internaționale ce a urmat. În baza acestui principiu, învingătorii din cele două conflagrații mondiale ale începutului secolului trecut, Statele Unite, Marea Britanie și Franța, pe de o parte, și Uniunea Sovietică, pe de altă parte, și-au stabilit sisteme proprii de prezență navală în măsură să proiecteze puterea la nivel Mondial.
Această stare de fapt avea să dureze până în anii 1980, începutul anilor 1990, când o serie de factori a determinat o schimbare a condițiilor de realizare a securității maritime care a condus la o scădere a responsabilității statelor în acest domeniu. În primul rând, și probabil cel mai important factor, a fost acela al destinderii internaționale de după încheierea Războiului Rece. Acest lucru a determinat o reducere a capacităților navale ale marilor puteri, ceea ce s-a reflectat în diminuarea prezenței globale a acestora în lume. În al doilea rând, în baza Convenției Națiunilor Unite privind dreptul mării (UNCLOS), adoptată în 1982, s-a produs o extindere a apelor teritoriale ale statelor. Astfel, multe țări care, chiar dacă nu intrau în categoria marilor puteri (Indonezia, Filipine, Somalia etc.), gândindu-se la avantajele economice ce le-ar putea avea din exploatarea apelor teritoriale, și-au declarat vaste zone economice exclusive, în care și-au concentrat efortul pentru asigurarea securității maritime. În aceste condiții, interesul pentru realizarea securității maritime s-a mutat de la nivelul global la cel regional dar, chiar și așa, resursele necesare pentru menținerea unor regimuri eficiente de securitate maritime s-au dovedit de multe ori insuficiente sau au fost consumate pentru supradimensionarea forțelor maritime de Securitate. În al treilea rând, erodarea rolului predominant al statelor ca actori ai sistemului internațional și declinul acestora în favoarea actorilor privați i-a încurajat pe aceștia să-și asume roluri sporite, inclusiv în asigurarea securității maritime. Mai mult, pericolul reprezentat de atacurile piraterești din Golful Aden și de-a lungul coastelor somaleze de după 2000 a readus în atenția armatorilor măsurile de înarmare a navelor comerciale[12] și a determinat cele mai puternice marine din lume să-și unească eforturile pentru a combate acest fenomen.
Luând în calcul aceste aspecte, s-a considerat la un moment dat că trendul de evoluție a securității maritime indică o reîntoarcere la epoca așa numitei privatizări a acesteia. Totuși, în opinia autorului, aceste semne nu indică clar faptul că ne-am afla din nou în fața unei privatizări a securității maritime. Dacă ne gândim la ultimele tensiuni internaționale, la pozițiile asertive ale Rusiei și Chinei cu privire la mediul maritim (reconsiderarea ieșirii Rusiei la Marea Neagră și pretențiile ridicate în regiunea Arcticii sau disputele din Marea Chinei de Est și de Sud) putem ușor constata că tendința de reprivatizare a securității maritime a încetinit, iar trendul pare chiar că s-a inversat în favoarea statelor.
Ascensiunea studiilor contemporane de securitate maritime
Având în vedere atât evoluția istorică îndelungată a preocupărilor referitoare la securitatea maritimă, cât și importanța politico-economică și socială a acesteia la nivel global, ne-am putea aștepta ca securitatea maritimă să reprezinte un domeniu academic consolidat de studiu și cercetare. În realitate însă lucrurile nu stau deloc așa. Ca domeniu de studiu, securitatea maritimă era aproape necunoscut înainte de 1990, chiar dacă diverse aspecte ale acesteia, precum pirateria, contrabanda pe mare sau disputele privind stabilirea frontierelor maritime, au atras un interes sporit, atât din punct de vedere teoretic cât și practic. Lupta pentru dominația globală din perioada Războiului Rece dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, bazată în principal pe supremația militară, a plasat studiile de securitate într-un con de umbră, specialiștii vremii fiind mai degrabă interesați de studiile strategice decât de cele de securitate. Prin urmare, o serie de concepte specifice studiilor de securitate a rămas neexplorată, printre acestea aflându-se și securitatea maritimă. Astfel, ceea ce astăzi din punct de vedere geopolitic denumim securitate maritimă era studiat mai mult din punct de vedere militar și se regăsea sub sintagma de putere maritimă. Abia după 1990, odată cu relansarea studiilor de securitate, conceptul de securitate maritimă începe să fie menționat sporadic în unele lucrări de specialitate[13].
Treptat însă conceptul de securitate maritimă se impune ca domeniu de interes pentru studiile de securitate, mai ales că trebuia clarificat înțelesul său, dar și datorită nevoii de a explica în mod netradițional evoluțiile din domeniul maritim din anii 1990. Deși problemele nu erau noi (pirateria și jaful armat împotriva navelor, contrabanda pe mare, traficul de droguri și alte materiale interzise, migrația, pescuitul ilegal etc.), după 1990 ele au căpătat o nouă semnificație datorită schimbării cadrului geopolitic (creșterea traficului comercial, a circulației oamenilor, intensificarea activităților socio-economice pe mare și în zonele de litoral etc.) și, de aceea, a apărut necesitatea explicării lor într-un mod netradițional, plasat dincolo de tensiunile de securitate specifice Războiului Rece. În plus, încercările de a extinde conceptul general de securitate prin cuprinderea așa-numitei securități umane au avut influență și asupra modului în care a fost abordată securitatea maritimă. Astfel, au apărut preocupări crescute față de poluarea maritimă, de protejarea unor categorii de oameni care desfășoară activități de subzistență în domeniul maritim, cum ar fi pescarii, sau de siguranța populațiilor din apropierea litoralului împotriva unor dezastre naturale. Cu toate acestea, influența abordării conceptului extins de securitate asupra securității maritime a fost una scăzută, problemele asupra cărora cercetătorii domeniului și-au concentrat efortul au rămas cele din epoca modernă, adică libertatea de navigație și protecția căilor de comunicații maritime, stabilirea frontierele maritime naționale, jurisdicția asupra teritoriilor și resurselor maritime etc.
După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 interesul pentru securitatea maritimă (și securitate în general) a crescut, domeniul maritim fiind identificat atât de specialiști, cât și de factorii de decizie politică ca o țintă viitoare probabilă pentru teroriști, asta și pe fundalul creșterii activității piraterești în anii precedenți. Dar chiar și așa, studiile de securitate maritimă, ca parte a studiilor de securitate în general, au rămas și după 2001 la un nivel scăzut.
Abordarea securității maritime în studiile de securitate contemporane
În mod paradoxal, deși activitățile recunoscute în prezent ca fiind de securitate maritimă au o istorie îndelungată, teoretizarea acestui concept este încă insuficient dezvoltată. Preocupările actuale privind abordarea teoretică a securității maritime pot fi grupate în două sub-domenii distincte: elaborarea politicilor sectoriale referitoare la domeniul maritim; domeniu academic interdisciplinar de studiu și cercetare. În mod evident securitatea maritimă este în prezent un domeniu de mare interes politic. Problemele din domeniul maritim de după anii 1990 au făcut ca atât analiștii militari, cât și factorii de decizie civili din întreaga lume să ia din ce în ce mai în serios problemele acestui domeniu și caute soluții pentru acestea. Astfel, a crescut cererea de studii și analize de specialitate iar acest lucru a stimulat apariția securității maritime ca domeniu de cercetare interdisciplinară. Mai ales după anul 2000 a apărut o serie de lucrări ce au avut o gama variată de autori specializați de la istorie, relații internaționale, drept, științe politice și studii de Securitate și până la consultanți în afaceri, jurnaliști, juriști, experți militari sau în industria de transport maritime. Prin urmare, creșterea numărului cercetărilor în domeniu a condus la apariția unor publicații periodice de specialitate care au susținut în mod constant eforturile celor implicați în realizarea lor. Pirateria, terorismul maritim sau migrația ilegală au constituit subiecte predilecte pentru aceste studii dar, în timp, acestea au fost completate cu alte subiecte relevante pentru politicile contemporane referitoare la domeniul maritim cum ar fi pescuitul ilegal sau securitatea mediului. Toate acestea au condus la conturarea domeniului securității maritime ca domeniu de studiu și cercetare. Totuși, până la instituționalizarea acestui domeniu ca disciplină academică de studiu și cercetare mai este cale lungă. Acest lucru ar presupune în primul rând înființarea de structuri academice, centre de cercetare sau institute specializate în cadrul universităților sau de instituții de sine stătătoare, combinate cu înființarea de asociații naționale sau internaționale. Prin promovarea, organizarea și desfășurarea de programe educaționale, realizarea și publicarea de studii de specialitate și organizarea de evenimente științifice, acestea ar trebui să fie motoarele dezvoltării domeniului securității maritime, care să contribuie atât la crearea de cunoaștere specifică domeniului, cât și la educarea generațiilor viitoare în spiritul mării și al asigurării securității acestui domeniu.
În ceea ce privește instituțiile academice din întreaga lume care pregătesc specialiști pentru domeniul maritim, se pare că există puține preocupări pentru educarea absolvenților în spiritul securității maritime. Nici în instituțiile academice cu profil militar situația nu este cu mult mai bună. Oricâtă importanță se acordă securității maritime ca domeniu de studiu și cercetare, aceasta este de obicei inclusă în cadrul unor departamente sau centre de cercetare care au responsabilității mai largi. Ca urmare, nu au apărut nici structuri academice asociative internaționale care să aibă ca obiect de activitate securitatea maritimă, în ciuda faptului că au început totuși să apară rețele de cercetători, asociații ale unor factori de decizie, oficiali de securitate, reprezentanți ai industriei maritime etc.
În acest context, este de remarcat faptul că în țara noastră situația este cumva similară cu cea internațională. Există unele preocupări în ceea ce privește conturarea și dezvoltarea domeniului securității maritime, dar lucrurile se află într-un stadiu incipient. De aceea, este de apreciat inițiativa Asociației Clubul Amiralilor din România de a înființa, încă din anul 2021, sub patronajul său, un for științific denumit Forumul Securității Maritime, care are ca scop principal promovarea și dezvoltarea domeniului securității maritime ca domeniu de studiu și cercetare, precum și acordarea de expertiză înalt calificată în acest domeniu. Prin activitățile științifice desfășurate, prin parteneriatele încheiate și prin expertiza oferită până în prezent, Forumul Securității Maritime s-a afirmat ca un adevărat hub de specialitate, iar proiectele sale de viitor îl recomandă ca pe structură științifică ce își construiește pas cu pas o reputație nu doar internă, ci și internațională.
Cu toate acestea, în țara noastră securității maritime încă îi lipsește coerența instituțională și academică și legătura cu și dintre instituțiile non-academice. Interesele diferite și lipsa de preocupare a actorilor domeniului maritim pentru securitatea maritimă fac extrem de dificilă încercarea de conturare a acestui domeniu din punct de vedere intelectual. De aceea, lipsa de viziune, complementar cu lipsa de finanțare a cercetărilor din acest domeniu vor face misiunea celor care doresc dezvoltarea studiilor de securitate maritimă în România una extrem de dificilă.
Studiile internaționale de securitate maritimă reprezintă astăzi un câmp de analiză în plină ascensiune. Nevoile de politici maritime clare ale diverselor autoritățile militare și civile, dar și interesele actorilor comerciali, inclusiv a celor din industria de transport maritim, au scos în evidență din ce în ce mai mult utilitatea studiilor de securitate maritimă. Totuși, pentru a oferi o mai bună înțelegere provocărilor contemporane de securitate maritimă globală, experții acestui domeniu ar trebui să dezvolte o agendă de cercetare independentă, care să răspundă cerințelor tuturor actorilor domeniului maritim. În acest mod, studiile de securitate maritimă pot produce cunoașterea necesară pentru conceperea acelui regim de securitate maritimă potrivit pentru secolul XXI.
Ne exprimăm convingerea că Forumul Securității Maritime va juca un rol determinant în promovarea acestui domeniu în țara noastră și că, alături de toate instituțiile care îi susțin activitatea, va reuși să creeze acea sinergie necesară conturării securității maritime ca un adevărat domeniu de studiu și cercetare în țara noastră.
[1] Autor: Comandor (rz) prof. Univ. Dr. Ioan CRĂCIUN, Președinte al Comitetul Științific al Forumului Securității Maritime, https://www.forumulsecuritatiimaritime.ro , ioan.craciun@ici.ro .
[2] Davenport, F.G., European Treaties Bearing on the History of the United States to 1648, Washington DC:
The Carnegie Institution of Washington, 1917 (aceasta este o traducere în engleză a textului latin. Bula papală a fost precedată de mai mult de un secol de controverse între Castilia și Portugalia cu privire la drepturile asupra Insulelor Canare, asupra portului nord-african Ceuta, și drepturile asupra comerțului pe coasta Guineei.
[3] Tratatul a reprezentat un acord între Spania și Portugalia ce a avut ca scop soluționarea conflictelor legate de pământurile nou descoperite sau explorate de Cristofor Columb și alți exploratori de la sfârșitul secolului al XV-lea.
[4] Mare Liberum (sau Libertatea mărilor) este un tratat scris în limba latină despre dreptul international, avându-l ca autor pe juristul și filozoful olandez Hugo Grotius, publicată pentru prima dată în 1609. În acest tratat, Grotius a formulat un principiu nou conform căruia marea este teritoriu internațional și toate națiunile erau libere să-l folosească pentru comerțul maritim.
[5] Mare clausum – termen juridic latin care înseamnă mare închisă; termenul este folosit în dreptul internațional pentru a menționa o mare, un ocean sau un alt corp de apă navigabil aflat sub jurisdicția unui stat care este închis sau nu este accesibil altor state.
[6] Ibidem, pp. 22-23.
[7] Grotius, H., The Free Sea [1609, 1916], Edited and with an Introduction by David Armitage, Indianapolis, IN: Liberty Fund, 2004, pp. 63-75, disponibil pe Internet la adresa: https://scholar.harvard.edu/files/armitage/files/free_sea_ebook.pdf, accesat la data de 12.03.2023.
[8] Glete, J., Navies and Nations: Warships, Navies and State Building in Europe and America, 1500–1860, Volumul 2, Stockholm: Almqvist & Wiksell International, 1993, p. 482.
[9] Lloyd, C., The Navy and the Slave Trade: The Suppression of the African Slave Trade in the Nineteenth Century, London: Frank Cass, 1968, p. 42.
[10] Warren, J., Iranun and Balangingi: Globalization, Maritime Raiding and the Birth of Ethnicity, Singapore: Singapore University Press, 2002, p. 34.
[11] Mahan, A.T., The Influence of Sea Power upon History 1660–1783, New York: Hill and Wang, 1957 [1890], pp. 25-28, disponibil pe Internet la adresa: http://www.enabed2016.abedef.org/resources/download/1403180516_ARQUIVO_MahanInfluenceofSeaPowerUponHistory.pdf, accesat la data de 15.03.2023.
[12] Liss, C., Regulating private security providers in the maritime sphere: Legal challenges and dilemmas, International Review of the Red Cross, Volume 94 Number 887 Autumn 2012, pp. 941–960, disponibil pe Internet la adresa: https://international-review.icrc.org/sites/default/files/irrc-887-percy.pdf, accesat la data de 16.03.2023.
[13] Buzan, B.; Hansen, L., The Evolution of International Security Studies. Cambridge, UK: Cambridge University Press, 2009, pp. 200-2012, disponibil pe Internet la adresa: https://ir101.co.uk/wp-content/uploads/2018/10/buzan-the-evolution-of-international-security-studies-compressed.pdf, accesat la data de 16.03.2023.