Sari la conținut

ARSENALUL MARINEI MILITARE- Este nevoie urgenta de reinfiintarea sa ?

  • Articol

ARSENALULUI  MARINEI  MILITARE ESTE  NEVOIE  URGENTĂ  DE  REÎNFIINŢAREA  SA ?

AUTOR:Cam. Fl. (rtr) Dr. Ing. Constantin Rusu.

1.Considerații cu aspect general.

Ce este un arsenal al marinei?

Terminologia uzitată pe plan internațional definește arsenalul ca fiind o structură economică ce aparține guvernului, în care se află un port maritim, cu amenajările și spațiile necesare pentru construirea , repararea și întreținerea navelor militare, unde se înarmează, se dezarmează și se dezafectează navele militare și se execută mentenanța tehnicii și munițiilor cu specific de marină.

1.1.Arsenalul marinei, între „război și pace”.

Studiul unui arsenal demonstrează că această structură este caracterizată de evoluții diferite, în timp, funcție de evenimentele militare în care sunt implicate navele de război. Ca urmare, un arsenal devine „aglomerat” în comenzi și personal în prag de conflict militar, urmând o „destindere” pe timp de pace. Aceasta face ca un arsenal să fie o structură economică cu un specific aparte, cu multe particularități. Poate exista o alternativă ca, pentru timp de pace, o parte a mijloacelor de producție să suporte o „reconversie temporară” spre construcții și reparații de nave civile. În consecință, construcția unui arsenal și menținerea operativă a acestuia la întreaga capacitate se constituie într-o politică guvernamentală, de stat. 1.2.Funcționarea arsenalului. Arsenalul este o structură de concentrare industrială a epocii moderne, care presupune mijloace financiare, materiale și umane semnificative asigurate pe termen lung. Trebuie avut în vedere că în caz de conflict militar care angajează Marina, aceste mijloace se pot dubla sau chiar tripla într-o perioadă de timp foarte scurtă. Aceasta obligă, ca pe lângă spațiile de producție dimensionate pentru dezvoltarea și întreținerea elementelor ce constituie înzestrarea Marinei (nave, armament, tehnică de luptă, muniții de marină, mijloace de transport terestru și naval etc.), funcție de pregătirile pentru război, sunt necesare și spații de depozitare pentru tehnica, armamentul și materialele ce constituie rezerva pentru starea de necesitate. De asemenea, este necesar ca arsenalul să mențină o foarte bună colaborare cu agenții economici de stat și privați din industria de apărare și nu numai. Toate acestea implică existența unei structuri de personal foarte bine pregătit, care să fie în măsură, ca în caz de necesitate, să fie completată, operativ, cu funcții noi. Pentru a asigura o aprovizionare ritmică cu materiale, agregate și piese de schimb, se impune existența unui sistem de transport terestru și naval înzestrat cu mijloace active, dar și cu elemente de rezervă, în stare de conservare. În ceea ce privește structura de personal, aceasta este atipică, în comparație cu cea a unui agent economic „clasic”, având în componență un număr semnificativ de cadre militare (ofițeri, maiștri militari, subofițeri), personal administrativ, personal productiv cu înaltă calificare, personal angrenat în activități de cercetare științifică specifică, dar și personal angajat pe durate determinate, funcție de stările de necesitate. Aceasta implică existența, încă din timp de pace, în spațiul administrativ al arsenalului, de clădiri social – administrative care să permită cazarea personalului mobilizat ce accede din alte localități din țară, funcție de necesități. Oricare ar fi perioada de funcționare, pentru un arsenal rămâne problema competivității și îndeplinirii misiunilor pentru care a fost creat. Se are în vedere ca în permanență arsenalul să fie apt pentru schimbări și optimizări.

2.Istoricul dezvoltării în România.

Istoria Arsenalului Marinei Române începe în anul 1864. În acel an, Comandamentul Flotilei, care funcționa la Ismail, a fost redislocat la Brăila. În același an, din inițiativa locotenent – colonelului de marină Constantin Petrescu, la 01 august ia ființă prima structură a Arsenalului Marinei sub numele Arsenalul corăbiilor. Pentru început, acesta a fost amplasat într-o locație numită „Pescăria Veche” ce se afla în Portul Brăila. În acest mic atelier, 28 muncitori executau lucrări de reparare a ambarcațiunilor existente la acea vreme. În ceea ce privește construcțiile navale, pentru început, au fost construite și livrate două pontoane din lemn, folosite pentru transporturi de sare pe Dunăre. În urma organizării Flotilei, din anul 1867, Arsenalului i-a fost arondată o „Secție de lucrători” ce făcea parte din Compania a 2-a a Flotilei, iar din punct de vedere al dotării a fost utilat pentru a se construi șlepuri și bărci din lemn. Odată cu mutarea la Galați, în anul 1868, a Comandamentului Corpului Flotilei, este mutat și Arsenalul, care, pentru început, funcționează pa lângă Atelierul Flotilei din Galați. Noua structură creată avea în componență: un atelier de vopsitorie, un atelier de bărci, un atelier de ajustaj (lăcătușerie), forja și un atelier de lemnărie (tâmplărie). Energia necesară funcționării era asigurată de o centrală energetică ce avea în componență un cazan cu abur ce alimenta o mașină cu abur cu un piston. Personalul atelierului era format din: 15 ofițeri, 12 lucrători civili și 180 trupă. Prin grija colonelului de marină Ioan Murgescu, în anul 1875, atelierul cunoaște o nouă etapă de modernizare și extindere. La 27 august 1879, cele două ateliere ale Flotilei se constituie într-un stabiliment, sub numele „Arsenalul Flotei” cu o organizare similară cu cea a Arsenalului Armatei, trecând în subordinea Ministerului de Război. Dar acest mod de subordonare nu a dat rezultate,    înregistrându-se întârzieri mari în derularea programelor de reparare a navelor. Ca urmare, prin ÎDR nr. 1005 din aprilie 1881, Arsenalul Flotilei revine sub controlul și ordinele Comandamentului Flotilei. Conform Legii de organizare a Flotilei din 09 iunie 1886, Arsenalul Flotilei avea în structură: atelierele pentru repararea navelor, depozite de materiale pentru armarea navelor, depozite de combustibili și depozitul de materiale explozive. Referindu-ne la atelierele de reparare a navelor, în anul 1886, acestea erau încadrate cu: 12 ofițeri, 11 lucrători civili și 120 trupă. Da la 01 august 1886, Arsenalul Flotilei devine structură independentă din punct de vedere financiar și al personalului, fiind în subordinea nemijlocită a comandantului Flotilei. Director a fost numit maiorul de marină Mihai Drăghicescu, iar subdirector era căpitanul de marină Constantin Georgescu. În acestă perioadă. Arsenalul se dotează cu mașini – unelte și scule de lăcătușerie – cazangerie, fiind capabil să execute reparații, modernizări și construcții noi de mijloace plutitoare. Printre lucrările importante executate în această perioadă, pot fi menționate: reparații la: yahtul regal „Ștefan cel Mare”,  bricul „Mircea”,  șalupa „Opanez”,  canoniera „Grivița”, șalupele „Rahova” și „Pandurul”, șalupele de poliție fluvială și luntrele de pichete ale Regimentului 31 Dorobanți. Au fost construite 60 luntre de pichet, două poduri plutitoare pentru geniu, două pontoane de acostare cu ancoră manevrată de vinci manual, cabină de comandă și gruie pentru manevră greutăți și cu amenajări pentru depozitarea a 40 torpile fiecare. Un an mai târziu au fost reparate: bastimentul „România”, șalupele: „Pandurul”, „Opanez” și „Grănicerul”, dar și elemente mărunte (ambulanțe, furgoane, sacale, bucătării de campanie, cuptoare pentru pâine, corturi de ambulanță etc.). În ceea ce privește fabricațiile, acestea cunosc o diversitate largă (pontoane de acostare, pontoane pentru depozitare, roabe, gamele, luntrii pentru pichetele de grăniceri, căruțe etc.). În anul 1892 a început construirea Depozitului de muniții de la Țiglina, Galați (în funcțiune și în prezent). Se continuă activitatea de modernizare a bazei materiale a Arsenalului, care a permis executarea unor lucrări de reparații extinse la navele existente (repararea capitală a crucișătorului „Elisabeta”, a bastimentului „România”, a canonierei „Fulgerul”, dar și la navele Serviciului Maritim Român). În anul 1898 structura își schimbă numele în „Arsenalul Marinei”, ce avea în componență: corpul de comandă (director și personalul ajutător), șantierul naval pentru construirea și repararea bastimentelor, depozite mixte de materiale de întreținere pentru funcționarea navelor operative și a celor în rezervă și repararea diverselor de categorii de tehnică în folosul altor structuri militare. Tot în anul 1898 se elaborează „Regulamentul serviciului Arsenalului Flotei”, unde, la Articolul 13, se specifica: „Arsenalul Marinei constituie un corp aparte însărcinat cu repararea și construirea bastimentelor, provizionarea materialelor generale de întreținere a navelor în rezervă, precum și armarea navelor auxiliare în serviciul Marinei Române”. În campania de vară a anului 1900, la Arsenalul Marinei se execută lucrări de reparare a navelor: crucișătorul „Elisabeta”, torpiloarele „Sborul”, „Smeul” și „Năluca” și se construiesc bărci pentru pichetele de grăniceri. În anul 1902 Arsenalul este distrus de un incendiu devastator, iar lucrările de refacere  s-au executat în perioada 1903 – 1904, când au fost amenajate atelierele: cazangerie, confecții metalice, prelucrări mecanice prin așchiere și stoleria (tâmplăria navală). Până în anul 1907 se construiește uzina electrică unde funcționau două diesel generatoare de 200 CP fiecare și se montează „cuptorul pentru îndoit”. Semnificativă rămâne data de 15 august 1907, când, în prezența conducerii statului, este lansat la apă Monitorul fluvial „Lascăr Catargiu”, iar în următorii ani se lansează la apă și celelalte trei nave din serie. Tot la Arsenalul Marinei, până în anul 1916 se finalizează lucrările de modernizare a celor patru monitoare fluviale construite la Șantierele navale din Linz, Austria. În perioada 1914 – 1916 s-au alocat fondurile necesare pentru extinderea atelierelor specifice, prin instalarea de mașini și utilaje specifice: prese pentru îndoit și fasonat table și profile din oțel, mașini de prelucrat prin așchiere, cuptoare pentru turnătorie. De asemenea, a fost mărită capacitatea uzinei electrice prin montarea celui de al treilea grup electrogen cu puterea de 200 CP. După declanșarea primului Război Mondial, Arsenalul Marinei din Galați a fost o structură semnificativă pentru completarea lipsurilor apărării fluviale prin adaptarea materialului flotant existent pentru a răspunde cât mai bine cerințelor războiului. Ca urmare, s-au operat modificările necesare la navele fluviale de război, s-au fabricat mine fluviale derivante, s-au construit stăvilarele și plasele împotriva minelor fluviale derivante de pe Dunăre necesare protecției barajului de la Turtucaia, a podurilor dunărene și a navelor fluviale de transport materiale și trupe. În ceea ce privește navele de război, s-au realizat adaptările necesare la tunurile calibru 47 mm pentru executarea tragerilor împotriva aviației. Arsenalul a primit comanda pentru a construi patru ceamuri militare și pentru puntarea a 236 șlepuri rechiziționate de la NFR pentru a fi folosite la transportul trupelor și de executare a podurilor plutitoare. Tot în această perioadă Arsenalul a înzestrat cu materialele necesare Șantierul naval mobil, cu mijloace de transport necesare pentru convoiul de aprovizionare și a amenajat Spitalul plutitor compus din nava de pasageri „Principele Carol” și 14 șlepuri. În anul 1916, Arsenalul și-a intensificat activitatea, lucrând la „foc continuu”, fabricând: 10.000 șrapnele din oțel cal. 53 mm și cal. 57 mm și a 10.000 focoase aferente comandate de Direcția Munițiilor. De asemenea, a continuat programul de reparare a navelor militare. Pentru aceasta, parcul de strunguri a fost crescut cu 70 unități obținute prin rechiziții, iar atelierele de mecanică, forjă și turnătorie au fost extinse pentru a face față sarcinilor la mobilizarea de război. La 15 august 1916, data intrării Regatului României în război, personalul militar și civil al Arsenalului a fost mobilizat pe loc. În luna octombrie s-a început transformarea remorcherului fluvial NRF „Petru Rareș” în dragor fluvial de mine. La 10 decembrie 1916, Arsenalul a primit ordin de evacuare, iar în seara zilei de 14 decembrie, convoiul format din 32 șlepuri remorcate și 1.183 oameni era gata de plecare spre Chilia, unde a ajuns pe 18 decembrie. În perioada 15 – 30 august 1917, Arsenalul a fost evacuat de la Chilia la Odessa apoi la Kerson, Rusia, locul de bazare fiind pe Canalul Karautiu, pe malul drept al Niprului, după care, la 28 aprilie 1918 revine la Galați. În perioada anilor 1916 – 1918, Arsenalul a detașat Șantierul naval mobil pentru deservirea navelor Flotilei în zona de operații a acestora. După întoarcerea în țară, reinstalarea Arsenalului în vechea locație și revenirea la capacitatea de producție de dinainte de 15 august 1916 s-a executat în perioada 1918 – 1920. După război, Arsenalul s-a subordonat Inspectoratului Marinei având în componență, pe lângă structurile specifice și următoarele depozite ale Marinei Militare: depozitele de armament și muniții, Depozitul de materiale sanitare și Depozitul de echipament, imprimate și obiecte de inventar. În perioada 1926 – 1927, cu ocazia executării lucrărilor de reparare a Distrugătoarelor tip „M”, în cadrul Arsenalului au fost instalate mașini – unelte noi, printre care a fost un strung cu dimensiuni mari folosit, în principal, la echilibrarea statică și dinamică a rotoarelor turbinelor cu abur din sistemul de propulsie a acestor nave militare. În conformitate cu prevederile Legii privind funcționarea Ministerului de Război din 8 iunie 1932, Arsenalul devine parte componentă a Serviciilor Marinei, structură din organica Marinei Militare. În perioada 1936 – 1938 a urmat o altă etapă de modernizare a bazei materiale a Arsenalului cu instalații și echipamente mecanice specifice, care a permis executarea lucrărilor de reparare a distrugătoarelor: „Mărășești”, „Regele Ferdinand” și „Regina Maria”, a canonierelor „Lt. Cdor. Eugen Stihi” și „Lt. Remus Lepri”, a torpiloarelor „Smeul” și „Năluca”. Tot în această perioadă s-au executat și lucrările de reparare a monitoarelor fluviale și de înlocuire a armamentului de artilerie de la bordul acestora. Parcul de mașini – unelte s-a mărit prin montarea: a patru strunguri universale, o mașină de găurit cu coloană, o raboteză, o freză pentru prelucrat roți dințate, un electro-compresor pentru aer comprimat ce deservea trei ciocane de forjă, un complet de sudură electrică tip „cloșcă”, o ghilotină pentru table groase, un ciur – ventilator, un cântar pentru turnătorie, o mașină de frezat lemn, o stație de măsurare a temperaturilor cu pirometru, patru electromotoare de 12, 16, 20 și      26 KW pentru agregate de atelier, un diesel – generator de 350 CP, a mașină de încercări mecanice și un pod rulant. La acea dată, Arsenalul ocupa o suprafață de 56.640 cu un front la Dunăre de 240 m, iar încadrarea cu personal era următoarea: 14 ofițeri, 28 maiștri militari și funcționari civili, 140 lucrători civili, 33 ucenici interni (copii de trupă), 120 ucenici externi, 266 trupă. Principalele utilități ale Arsenalului constau în: atelierul de motoare, atelierul de turbine cu abur, atelierul de turnătorie, atelierul de cazangerie, atelierul sudură, atelierul de vopsitorie, furnalul, atelierul de lăcătușerie, atelierul de armament, cala, mijloace de transport pe apă și pe uscat (inclusiv cale ferată). Ca structuri subordonate funcționau: Atelierul „Locotenent Stoicescu” din Portul Constanța, unde se executau lucrări de reparații curente  la navele Forței Navale Maritime și Atelierul navei – bază „Constanța” care era destinat submarinelor pentru reparații curente, cu mijloacele bordului. Dotarea tehnică și încadrarea cu personal calificat au permis contribuția Arsenalului la lucrările de construirea a Puitorului de mine românesc „Amiral Murgescu”, la reasamblarea submarinelor „Marsuinul” și „Rechinul” și la reasamblarea celor șase U-Boot-uri, „Type II B”, care au format Flotila „30 U-Boots” ce a operat în Marea Neagră în perioada octombrie 1942 – 23 august 1944. În perioada 1936 – 1940, Arsenalul Marinei a funcționat în subordinea Direcției Stabilimentelor Industriale ale Aviației și Marinei, iar în anul 1940 revine în structurile Marinei Regale a României. În anul 1941, Arsenalul trece în structura Secretariatului de Stat al Marinei. La 1 aprilie 1943 se constituie Administrația Stabilimentelor Industriale ale Marinei Militare (ASIM) Galați ce avea în componență: Arsenalul Marinei Regale Galați, Șantierul Naval Mobil Constanța, Atelierul „Lt. Stoicescu” Constanța, Laboratorul de Analize Galați, Atelierul Limanu – Cetatea Albă și Atelierul de Armament Constanța. Pe durata Războiului Doi Mondial, indiferent din ce structură a făcut parte, Arsenalul a deservit navele maritime și fluviale ale Marinei Regale a României. La data de 27 martie 1944, prin ordin al Marelui Stat Major, Arsenalul Marinei și Atelierul de reparații Limanu din Cetatea Albă au fost mobilizate cu efectivele totale de război. Din cauza apropierii frontului de localitatea Cetatea Albă, pe 9 aprilie 1944, Atelierele Limanu au fost evacuate la Galați, unde, convoiul a ajuns, în stare bună, pe 19 aprilie În seara zilei de 16 aprilie 1944, Arsenalului Marinei a suferit pagube însemnate cauzate de bombardamentul aviației sovietice. Pe 30 aprilie 1944, o parte din structura Arsenalului Marinei împreună cu submarinul „Delfinul”, care se afla în reparații de avarie, au fost evacuate în localitatea Islaz – Romanați, unde a funcționat la 60% din capacitate. Revenirea la Galați s-a desfășurat în perioada 15 – 21 octombrie 1944. După război, Arsenalul Marinei și-a continuat activitatea specifică la Galați executând lucrări la navele Marinei militare și în folosul Marinei civile, dar onorând și comenzi din străinătate (URSS). Astfel, până în luna ianuarie 1947 s-au finalizat lucrările de construcție a două hidroglisoare fluviale, a șalupelor grănicerești și a șalupelor pentru scafandri. În ziua de 5 ianuarie 1947, un incendiu devastator a distrus în totalitate hala de motoare și stația de încărcat acumulatori, iar capacitate de producție a Arsenalului a fost diminuată cu aproximativ 40%. În luna mai 1947, Arsenalul a livrat canoniera „Ghiculescu” care suportase reparații capitale, fiind amenajată ca navă de dragare a minelor marine. Tot în același an, la Arsenal s-au executat lucrările de transformare a două șalupe pentru scafandri în șalupe pentru dragajul minelor. La 30 mai 1947, Arsenalul Marinei a fost inspectat de Comandorul Eugeniu Săvulescu, Comandantul Marinei Regale. A doua zi, acesta a participat la o adunare generală extraordinară a lucrătorilor, sub coordonarea Comitetului de fabrică și a personalului de conducere. La această adunare, care a fost precedată de o conferință în cadrul A.R.L.U.S. despre pace și URSS, participanții au solicitat în unanimitate Comandantului Marinei Regale să intervină pentru ca Arsenalul să revină în structura Direcției Marinei. În anul 1950, a avut loc procedura de unificare a Șantierului naval „7 Noiembrie” Galați (fostul Șantier naval „Gh. Fernic”) cu Arsenalul Marinei, constituindu-se Șantierul naval Galați.

3.Şantierul Naval Mangalia.

Anul 1956 reprezintă „certificatul de naştere” al Grupului Industrial al Comandamentului Marinei Militare, aflat la 3 km vest de garnizoana Mangalia, pe malul de Nord al lacului Limanu. Comandant a fost numit CR2 ing. Petruş Ambrozie, iar inginer șef a fost numit CR3 ing. Iuliu Chiorean. Activitatea a început cu 12 angajaţi civili (un maistru, trei strungari, doi mecanici,  un sudor, un tâmplar, un electrician și trei lăcătuși). Efectivul era completat cu militari în termen puşi la dispoziţie de Comandamentul Marinei Militare (CMM). Incinta dispunea de o singură hală unde s-au amenajat atelierele specifice (tâmplărie, electric, mecanică, lăcătuşerie, motoare). A urmat construirea depozitului central de materiale. Prima reparație completă executată în şantier a fost cea a tancului de combustibil, TM 131 (capacitatea de 50 tone), urmate de şalupele de remorcaj şi vedetele grănicereşti. În anul 1958 s-au dat în folosinţă: clădirea Secţiei 1 – cazangerie, hala compresoarelor, postul trafo şi a fost achiziţionat docul plutitor de 800 tf. În acelaşi an s-au executat lucrările de modificare ale navei „NH 112” (fostă canonieră și dragor maritim) și a intrat în reparaţii prima navă de luptă, Vânătorul de submarine „1” (VS1). În anul următor s-a dat în folosinţă o nouă hală, efectivele s-au dublat (salariaţii civili), s-a montat primul pod rulant, s-au achiziţionat mașini – unelte de prelucrare prin aşchiere şi a început construirea a 3 şalupe de 45 CP echipate cu motoare Skoda. În anul 1963, SN Mangalia avea 133 salariați şi 110 militari în termen. La data de 01 octombrie 1963, prin HCM 767/1963, Grupul Industrial al CMM primește denumirea de Şantierul Naval Mangalia şi trece în subordinea Direcţiei Generale a Înzestrării din Ministerul Forţelor Armate, cu forma de organizare: gestiune economică proprie. Director a fost numit CR3 ing. Constantin Patrichi, iar inginer şef CR2 ing. Nicolae Rădulescu. În anul următor CR2 ing. Rădulescu devine director, iar inginer şef este numit CR2 ing. Iuliu Chiorean. În anul 1968 director devine CR1 ing. Iuliu Chiorean, iar inginer şef este numit CR1 ing. Octavian Costea. În anul 1964 se dă în folosinţă Pavilionul central şi Secţia construcții noi. În anul 1970 se trece la asimilarea primei nave de luptă construită integral în ţară, vedeta torpiloare pe aripi portante, Proiect 834. În timp s-au construit 24 asemenea unități (proiect 834, cu aripi portante) şi 6 unităţi proiect 834M (fără aripi portante). La data de 20 mai 1971, prin ordinul MFA nr. 005527, SN Mangalia trece din subordinea DGI la CMM. În acelaşi an încep lucrările de construire a calei de lansare, de 800 tf. împreună cu bazinul aferent şi platoul de armare corp nave, care se inaugurează la data de 23 august 1972. Câteva zile după acest eveniment se lansează la apă prima vedetă de patrulare, proiect 0111C (s-au construit 15 unităţi pentru Marina Grănicerească şi 4 unităţi pentru Marina Militară). În baza Decretului Consiliului de Stat nr. 73/02 martie 1974, au fost introduse în Planul de Stat şi au început lucrările de investiţii „Dezvoltarea Şantierului Naval Mangalia”, în locaţia       2 Mai Mangalia. Lucrările includeau construirea a: două docuri uscate în cascadă, diguri, bazine de armare, devierea drumului DN 39, racordarea șantierului la calea ferată, platforme de armare, hală de armare, hală construcţii corp, depozit laminate, grup şcolar – profesional (liceu industrial), cămine muncitoreşti, alimentare cu apă și energie electrică, utilităţi interne, blocuri de locuinţe pentru muncitori în oraşul Mangalia. Conform ordinului Statului Major General nr. CL 00670/07.06.1974, SN Mangalia trece din subordinea CMM în subordinea Direcţiei Generale a Inzestrării din MApN. În paralel cu realizarea investiţiei, s-a trecut la construirea primului mineralier de 55.000 tdw, „Callatis”, urmat de cel de al doilea, „Balş”. Probele de mare cu nava „Callatis” au început la data de 12 iunie 1978. În anul 1978, noua investiţie se separă de SN Mangalia, sub denumirea de „Șantierul Naval 2 Mai” Mangalia, director fiind CR1 ing. Chioreanu Iuliu, iar director tehnic fiind CR1 ing. Seracin Octavian. La SN Mangalia devine director CR3 ing. Pop Teofil, iar inginer şef CR2 ing. Ilie Gheorghe. Începând cu anul 1977 se construiesc şi se livrează Marinei Militare: 18 vedete blindate fluviale generaţia I şi generaţia II, 12 vedete torpiloare mari (cu 4 tuburi lans – torpile), 2 puitoare de mine, nava pentru scafandri de mare adâncime „ Grigore Antipa”, crucişătorul ușor portelicopter „Muntenia”, 4 vânătoare de submarine mari, proiect 1048, 2 vânătoare de submarine mari, proiect 1048M, 5 vedete blindate fluviale generaţia III-a, 6 cazărmi plutitoare, 6 șalupe de remorcaj – salvare de 300 CP, două docuri plutitoare de 200 tf, tehnică de geniu (pontoane dispuse pe şasiuri de autocamion tip SR 120, Bucegi şi MAN, și șalupele de remorcaj aferente). Începând cu anul 1977 se trece la repararea capitală şi modernizarea dragoarelor de bază (4 unităţi), proiect 780 şi a dragoarelor de radă (6 unităţi). Pentru Centrul de Scafandri al MM se construiesc 2 vedete de scafandri pe corp de vedetă torpiloare pe aripi şi 2 vedete de scafandri pe corp de nava maritimă de patrulare pr. 0111C. În anul 1986 începe etapa de extindere a SN Mangalia, care prevedea construirea unui doc plutitor de 5000 tf cu imersare la verticala locului de amplasare, amenajarea de platforme de armare aferente docului plutitor, macarale de chei de 5; 12 şi 24 tf, secție de prelucrări mecanice prin aşchiere, hala pentru tâmplărie, staţia de oxigen, hala asamblare şi construcţii secţii corp navă. Tot în această perioadă, docul plutitor de 800 tf este modificat prin mărirea capacității la 1.600 tf (în prezent fiind dezafectat și predat, ca deșeu, la fier vechi).  Situaţia derulării investiţiei la 30.12.1989 era următoarea:

  • obiective finalizate şi puse în funcţiune: macaralele de chei, secţia de prelucrări mecanice prin aşchiere, hala pentru tâmplărie, staţia de oxigen, hala de asamblare și construcții corp nave;
  • obiective în execuţie: docul plutitor de 5000 tone – execuţie 60%, platformele de armare – execuţie 30%.

Din păcate , după 1989, investiţia nu a mai fost finanţată, iar în prezent totul este     într-un proces accelerat de degradare, iar docul plutitor de 5.000 tf a fost dezafectat și predat ca fier vechi.

La data de 30.12.1989, SN Mangalia avea 2.400 angajaţi fiind clasificat pe locul doi pe ţară ca performanţă tehnologică, după SN Galaţi. La acea dată șantierul era în măsură să asigure integral lucrările de construire şi de reparare a  navelor pentru Marina Militară. Dar după 1990 a început declinul cauzat, în principal, de următorii factori: reducerea graduală, până la anularea totală, a finanţării invetiţiei de extindere a şantierului, reducerea fondurilor financiare necesare continuării programului de înzestrare cu nave a Marinei Militare, reducerea drastică a fondurilor necesare finanţării programului de reparare şi de modernizare a navelor militare, inexistenţa unui cadru legislativ care să mențină SN Mangalia ca principal furnizor de servicii de mentenanţă pentru navele din înzestrarea Marinei Militare şi Marinei Grănicereşti. După anul 1994, scăzând comenzile din partea Marinei Militare, în şantier s-a introdus un program de austeritate costând în reduceri succesive de personal. S-a încercat menţinerea pe „linia de plutire” prin orientarea spre noi beneficiari (reparaţii de nave comerciale mici, construirea de nave tehnologice pentru parteneri străini, dezmembrări de nave), dar încercările nu au dus la rezultatele scontate. În anul 1998 şantierul a fost transferat de la MApN la Ministerul Industriilor, iar personalul militar ce încadra structurile de conducere a fost mutat la alte structuri militare sau a fost trecut în rezervă. După aceea, unitatea a fost inclusă în mod repetat în programe de privatizare, dar fără reuşită. Datoriile către bugetul de stat şi către bugetul local s-au acumulat continuu, iar pentru recuperarea acestora, au fost vândute sau transferate unele active (clădirea administrativă, secţiile de prelucrări mecanice şi tâmplărie etc.) În prezent şantierul mai are aproximativ 40 de angajaţi şi execută lucrări de lăcătuşerie în folosul altor beneficiari, majoritatea activelor fiind închiriate. Practic, în prezent, Marina Militară, nu se mai poate baza pe acest agent economic în ceea ce priveşte programul de construire şi de modernizare a navelor militare, iar activele care mai sunt în proprietatea şantierului se degradează ireversibil.

4.Situaţia privind menţinerea în operativitate a navelor şi tehnicii din înzestrarea

Marinei Militare.

După desfiinţarea Arsenalului Marinei de la Galați, în funcţie de evoluţia înzestrării cu nave a Marinei Militare, mentenanţa acestora a suportat evoluţii şi transformări continui. Semnificativă este situaţia întâlnită după anul 1960, când fiecare mare unitate de nave dispunea de câte o structură redusă de reparaţii şi întreţineri nave (Brigada 29Vedete – 1 secţie, Divizia 42 Maritimă – 1 secţie, Brigada 24 Fluvial – Maritimă – 1 atelier plutitor). La înfiinţarea Centrului de Scafandri al Marinei Militare, a luat ființă şi la această MU o secţie de reparaţii. Lucrările de anvergură (andocări, reparaţii medii, reparaţii capitale) se executau la SN Mangalia sau la şantiere navale din structura Centralei Industriale Navale (această structură avea în organică un birou de coordonare lucrări speciale, iar şantierele navale aveau în structură câte un birou de reprezentnţi militari aflaţi în subordinea Departamentului Înzestrării Armatei). Menţionez faptul că în perioada 1960 – 1994, principala structură care a asigurat programul de construcţii noi de nave, de reparaţii şi andocări în folosul Marinei Militare a fost SN Mangalia. După anul 1960. pentru intervenţii la tehnica radioelectronică de la nave, a luat fiinţă Secţia de Reparaţii Tehnică de Transmisiuni Militare (SRTM). După anul 1982 aceasta a fost extinsă, prin înfiinţarea Bazei de Reparaţii Tehnică de Luptă Navală, organizată pe 4 secţii (S1-reparaţii tehnică de radiolocaţie şi centrale de tragere, S2- reparaţii tehnică de transmisiuni, S3- reparaţii armament de artilerie şi arme sub apă, S4 – reparaţii motoare şi instalaţii navale) şi un atelier de prelucrări mecanice. După anul 1986, în înzestrare au intrat două docuri plutitoare de 200 tf, care au permis creșterea capabilităţii de intervenţie la navele din înzestrare. După anul 1994, ca urmare a subfinanţării programului naval, programul de construcţii nave militare, dar şi de mentenanţă a navelor militare aflate în exploatare s-a redus în mod drastic. S-a constatat că, după anul 1998, în MApN s-a aplicat un principiu total nefavorabil Marinei Militare, constând în aceea că orice navă ce nu poate fi reparată capital sau modernizată să fie scoasă din înzestrare și casată. În acest mod au fost scoase din înzestrare: 6 vedete purtătoare de rachete proiect 205, 24 vedetele torpiloare pe aripi portante proiect 834, 3 vânătoarele de submarine proiect 204, 4 dragoare de bază modernizate proiect 780, 12 dragoare de radă (din care 6 unităţi erau modernizate), 18 vedetele blindate fluviale generţia I şi generaţia II, un puitor de mine proiect  882, 3 corvete proiect 1048, 9 vedete torpiloare mari proiect 881, 18 vedete dragoare fluviale proiect 822 şi mai multe nave speciale şi tehnologice. Aceste scoateri din înzestrare și casări de nave s-au derulat fără a exista un program naval de înlocuire cu alte construcții noi sau de achiziții din import. De asemenea nu a existat și nu există un program de conservare a unor nave de luptă, care să constituie rezerva Marinei Militare. Dar şi starea tehnică a navelor existente  nu este îmbucurătoare, în sensul că majoritatea necesită lucrări de reparaţii capitale şi de modernizare, începând cu fregatele T 22, fregata „Mărășești”, submarinul „Delfinul” şi terminând cu vedetele fluviale de patrulare proiect  822. Toate acestea impun, ca în domeniul mentenanţei navelor militare, să se producă o mutaţie majoră, fără de care, într-un viitor apropiat se va intra într-un colaps total.

5.Necesitatea reînființării Arsenalului Marinei

 Încă din anul 1991 s-a demonstrat necesitatea constituirii unei structuri unitare, în subordinea Comandamentului Marinei Militare, care să asigure continuitate în înzestrarea cu nave militare, dar şi modernizarea şi repararea celor existente. La acea dată, la nivelul structurii de conducerea a Marinei Militare s-a analizat posibilitatea reînfiinţării Arsenalului Marinei, prin comasarea a trei structuri existente: Șantierul Naval Magalia, Centrul de Cercetări Ştiinţifice al Marinei Militare şi Baza 339 Reparaţii Tehnică de Luptă Navală. În anul 1992, acest concept a fost prezentat Ministrului Apărării Naţionale (generalul Nicolae Spiroiu) care, în principiu, a fost de acord, urmând ca ulterior să i se prezente documentarea detaliată. De menţionat că se avea în vedere ca această structură să funcţioneze cu finanţare asigurată din bugetul alocat Ministerului Apărării Naţionale, prin acest mod, asigurându-se continuitate în ceea ce priveşte încadrarea cu personal. Dacă ne referim la cele două structuri din Marina Militară, menționez că nu au fost probleme, dar fosta conducere a SN Mangalia s- a opus categoric, argumentând că nivelul salarizării bugetare este inferior celui care îl primesc salariaţii muncind în acord, astfel că intenția s-a soldat cu un eşec. În ultimii 20 ani forma de proprietate a industriei navale a suportat mutații majore, În acest sens, cu excepția SN Mangalia, toate celelalte șantiere navale sunt privatizate, ceea ce implică o nouă atitudine în relațiile dintre MApN și acestea. De asemenea, legislația în domeniul achizițiilor publice este ambiguă în ceea ce privește angajarea agenților economici pentru asigurarea mentenanței tehnicii militare. Aceasta face ca durata de contractare a unor lucrări de reparație a unei nave militare să dureze foarte mult, cu multe contestații și interpretări. În prezent, majoritatea agenților economici ce se angajează în executarea unor astfel de lucrări nu dispun de capabilitățile specifice reparațiilor navelor militare. Aceasta face ca, în prezent, mentenanța navelor militare și a tehnicii aferente să fie asigurată cu prioritate de Centrul 339 Mentenanță din structura Bazei maritime „Pontica”, de Secția de reparații a Centrului de Scafandri (pentru navele din subordine) și de atelierul de reparații al Academiei Navale ”Mircea cel Bătrân” (pentru divizionul de nave școală) și de atelierul plutitor fluvial pentru navele militare fluviale, ceea ce este complet insuficient. Referindu-mă la starea tehnică a navelor militare din înzestrare, este necesar, ca pentru mentenanța acestora, să se constituie o structură unitară care să răspundă cerințelor actuale. Toate acestea impun cu stringență reînființarea Arsenalului Marinei, pe principii noi, corelate cu starea tehnică actuală și de perspectiva înzestrării  cu nave a Marinei Militare. Structura propusă poate fi creată prin unificarea a celor trei entități existente: SN Mangalia, Centrul 339 Mentenanță Constanța și Centrul de Cercetări Științifice de Marină. Se impune ca această structură propusă să fie în subordonarea Statului Major al Forțelor Navale, cu finanțare de la bugetul Ministerului Apărării Naționale. Se propune ca la Arsenalul Marinei să se execute următoarele activități cadru:

1.Constituirea și funcționarea unei structuri permanente cu atribuții exprese privind întocmirea documentațiilor tehnice necesare construirii de nave pentru Marina Militară și de  modernizare a navelor militare existente;

2.Activități de cercetare în domeniile dezvoltării și modernizării tehnicii, armamentului și munițiilor de marină;

3.Construirea de nave militare, de modernizare a navelor militare din înzestrare și de mentenanță a navelor militare aflate în serviciu;

4.Constituirea și depozitarea stocurilor de materiale și de tehnică de luptă ce constituie rezerva pentru menținerea în operativitate a navelor militare din înzestrare la campanie;

5.Constituirea și menținerea în stare de conservare a parcului de nave care vor forma rezerva operativă a Marinei Militare;

6.Activități de menținere în parametri optimi a câmpurilor fizice (magnetic, acustic, termic) la navele de luptă din înzestrare;

7.Lucrări de întreținere și de verificare periodică a munițiilor de marină pentru menținerea acestora în stare permanentă de folosire.

5.1..Constituirea și funcționarea unei structuri permanente cu atribuții exprese privind întocmirea documentațiilor tehnice necesare construirii de nave pentru Marina

Militară și de modernizare a navelor militare existente.

Atribuțiile acestei structuri se referă la:

-întocmirea de proiecte proiecte pentru construirea în țară a navelor prevăzute a intra în înzestrarea Marinei Militare; adaptarea proiectelor achiziționate în licență pentru construirea de nave militare pentru Marina Militară; elaborarea de documentații tehnice pentru lucrări de modernizare a navelor militare; întocmirea de documentații tehnice privind exploatarea navelor militare.

Activitatea de proiectare și de construire în țară a navelor pentru marina Militară a cunoscut o dezvoltare semnificativă începând cu anul 1970, odată cu elaborarea primului „Plan cincinal de înzestrare cu nave a Marinei Militare”. În principal, formarea de colective de proiectare multidisciplinare în domeniul navelor militare a fost orientată spre Institutul de Cercetare Proiectare Nave (ICEPRONAV) din Galați în colaborare cu specialiști din Marina Militară. Se poate afirma cu certitudine că la începutul anilor 80 în România exista o structură bine definită de specialiști în domeniul proiectării navelor militare. Aceasta s-a format fără aport din străinătate (cursuri de specializare, schimburi de experiență, consultații de specialitate etc.) ceea ce a necesitat timp și mult efort. Pe lângă acest colectiv de proiectați cu înaltă pregătire, la SN Mangalia s-a format o structură de specialiști care era în măsură să execute operativ unele optimizări ale proiectelor pentru a se asigura o continuitate, fără sincope, a programului de construcții nave militare. Dar, după 1990, programele de înzestrare cu nave militare, de modernizare și de reparare a celor existente a fost subfinanțat, iar consecințele au fost dezastroase. În domeniul înzestrării cu nave de luptă, dacă la începutul anului 1990, Marina Militară avea un număr de 135 nave operative (maritime și fluviale), în prezent mai sunt numai 35. În ceea ce privește existența specialiștilor în domeniul proiectării de nave militare, situația este și mai gravă. După anul 1990, în țară, nu s-a mai proiectat nici o navă militară. Specialiștii formați cu mari eforturi în acest domeniu s-au orientat spre alte domenii, iar foarte mulți s-au pensionat, fără a-și forma înlocuitori. La aceasta s-a adăugat și situația, complet anormală, de privatizare (desființare) a ICEPRONAV Galați. Baza materială a cestui institut creată cu mari eforturi financiare, materiale și umane este trecută, de mulți ani, în conservare ( de fapt, se degradează în timp). Consecința a fost, că în prezent, nu mai dispunem de specialiști, în activitate, în domeniul proiectării navelor militare. Totul este redus la un colectiv foarte mic existent la Centrul de Cercetări pentru Marina Militară. În opinia mea, un inginer cu experiență în domeniul proiectării navelor militare se poate forma într-o perioadă de minim 5 ani. Chiar dacă pe plan mondial, programul de construire a navelor militare a cunoscut un oarecare regres, foarte multe state s-au preocupat ca specialiștii în domeniu să nu se piardă. Spre exemplu, în SUA s-a redus programul de construire a submarinelor cu propulsie nucleară (purtătoare de rachete balistice -SLBM și de atac – SSN), dar colectivele de specialiști (proiectanți și constructori) sunt menținute în activitate.

5.2.Activități de cercetare în domeniul dezvoltării și modernizării tehnicii,

armamentului și munițiilor de marină.

Activitatea s-a desfășurat în cadrul și sub coordonarea Centrului de Cercetări Științifice al Marinei Militare -CCSMM- (în prezent funcționând ca o secție a Institutului de Cercetare și Inginerie Tehnologică a Armatei – ICITA- București, sub numele Centrul de Cercetări Științifice pentru Tehnică de Marină). În acest domeniu, în perioada cât CCSMM a fost în structura Marinei Militare, s-au obținut rezultate semnificative, justificate prin: -asimilarea în țară a munițiilor pentru artileria navală de toate calibrele existente pe navele Marinei Militare; asimilarea integrală a tehnicii de dragare a minelor marine și fluviale de orice tip care pot fi planate, în baraje, în apele litorale sau pe fluviul Dunărea, remorcată sau telecomandată; asimilarea integrală a munițiilor de arme sub apă (bombe antisubmarin clasice și reactive, mine marine și fluviale de diverse tipuri); sisteme ancorate și derivante pentru descoperirea submarinelor cu ajutorul elicopterelor; tehnică de luptă diversă (stații de hidrolocație, aparatură de radiocomunicații navale, elevatoare pentru bombele antisubmarin etc.).

Din lipsa finațării, nu s-au finalizat programele de asimilare în țară a torpilelor antisubmarin și a rachetelor navă – navă. Fără a avea pretenția că voi cuprinde întreaga sferă de cercetare în domeniul armamentului și tehnicii de marină, consider că pe viitor structura de cercetare științifică în domeniu din componența Arsenalului să se orienteze spre următoarele domenii – cadru: asimilarea de noi tehnici și tehnologii de descoperire și de distrugere a minelor marine și fluviale, cu prioritate în dezvoltarea roboților specializați; modernizarea minelor marine și fluviale existente în înzestrare, prioritate constituind blocurile electronice și sursele de alimentate a acestora; sisteme noi, ancorate și derivante de descoperire a submarinelor în zona de responsabilitate a Marinei Militare; cercetări și experimentări în vederea asimilării în țară a elementelor, sistemelor și a aparaturii necesare reducerii câmpurilor fizice (magnetic, acustic și termic) ale navelor de luptă din înzestrare.

5.3.Construirea de nave militare, modernizarea navelor din înzestrare, mentenanța navelor militare aflate în serviciu.

Pentru Arsenalul Marinei este necesar ca aceste activități să capete un rol prioritar. Așa cum am relatat anterior, în prezent, cu excepția SN Mangalia, toate șantierele navale din țară sun privatizate. Aceasta face activitățile de construire , modernizare și reparații nave militare să se desfășoare cu mari dificultăți deoarece: șantierele navale, cu excepția Șantierului naval Damen – Galați, nu dispun de tehnologie și personal specializat pentru construirea și repararea navelor militare (un exemplu edificator în acest domeniu în constituie programul de construirea a celor patru corvete multirol pentru care SN Constanța s-a angajat fără a dispune de cele necesare, iar Naval Group, Franța întârzie nejustificat aportul de tehnologie); nu există un șantier naval unde să fie posibilă executarea de reparații cu caracter de urgență la navele militare; angajarea lucrărilor la navele militare se execută greoi și cu dificultăți din cauza sistemului legislativ deficitar existent (licitații „cu repetiție”, contestații repetate, prețuri mari etc.); sunt situații când nici un șantier naval nu se angajează să execute anumite lucrări de reparații la navele militare.

5.4.Constituirea și depozitarea stocurilor de materiale și de tehnică de luptă ce constituie rezerva pentru menținerea în operativitate a navelor militare la campanie.

Pentru Marina Militară este o abordare nouă. Pentru fiecare tip de navă, este necesar să se stabilească care sunt materialele și tehnica de luptă și cantitățile necesare (agregate, piese de schimb, materiale diverse etc.) care fac obiectul rezervei. De asemenea este necesar să existe logistica necesară (spații de depozitare, personal implicat) pentru asigurarea acestui obiectiv.

5.5.Constituirea și menținerea în stare de conservare a parcului de nave care vor forma rezerva operativă a Marinei Militare.

Constituirea și menținerea parcului de nave de rezervă aflate în stare de conservare de lungă durată este o problemă nouă pentru Marina Militară. Marinele militare ale altor state dispun de aceste rezerve de nave, care pot intra în operativitate în caz de necesitate. O navă militară ce se menține în rezervă, în stare de conservare de lungă durată,  este o navă a cărei durată de funcționare în serviciu se apropie de limită și a cărei resursă tehnică este refăcută prin parcurgerea unui ciclu de reparații. În Marina Militară, navele militare, indiferent de clasă sau tip, care au fost retrase din serviciu, au fost dezafectate, casate și predate la deșeuri.

5.6.Activități de menținere în parametri optimi a câmpurilor fizice (magnetic, acustic, termic) ale navelor de luptă din înzestrare.

Câmpurile magnetic și acustic se măsoară în poligoane amenajate special, cu aparatură specifică (magnetometre și hidrofoane). De regulă, „prelucrarea magnetică” a unei nave se execută cu ajutorul unei nave speciale echipată cu aparatura și instalațiile necesare. Înainte de anul 1990, Marina Militară a avut o „tradiție” în acest domeniu. A existat o perioadă de timp când a funcționat o instalație de măsurare permanentă a câmpului magnetic al fiecărei nave care ieșea pe mare din Portul militar Mangalia. De asemenea, anual, navele de luptă parcurgeau un program de măsurare a câmpului magnetic propriu și de readucere în parametrii a acestuia. După anul 1990 s-a renunțat la această activitate, în prezent nu se mai dispune de navele necesare și de personalul în măsură să execute asemenea activități. Pentru navele Marinei Militare, menținerea câmpului magnetic în limite (mai mic de  10 mOe, la adâncimea de măsurare) este o condiție importantă, chiar obligatorie, deoarece în zona litoralului maritim românesc platforma continentală are lățimea de peste 100 Mm, ceea ce face ca minele magneto- acustice să fie eficiente. În ceea ce privește măsurarea câmpului acustic, înainte de anul 1989 a existat o tentativă de amenajare a unui asemenea poligon specializat pe Lacul Mangalia, dar activitatea a fost întreruptă în anul 1990, fără a fi reluată. Este o activitate deosebit de importantă care necesită reluarea de urgență. În ceea ce privește câmpul termic, navele Marinei Militare sunt „deficitare”. Nu s-au executat determinări și nici nu există un program complet privind reducerea acestuia. Viitoarea structură propusă va avea un rol determinant în acest domeniu avându-se în vedere dezvoltarea și extinderea  prezentă a munițiilor inteligente, cu focoase cu cap termic.  

5.7.Lucrări de întreținere și de verificare periodică a munițiilor de marină pentru menținerea acestora în stare permanentă de folosire.

Cu excepția munițiilor de artilerie, celelalte muniții cu specific de marină (rachete, torpile, mine marine și fluviale, bombe antisubmarin) se verifică periodic, de regulă, anual și înainte de folosire. Aceasta implică existența unui personal specializat, a unor standuri și a unor SDV-uri specifice. În prezent, structura care funcționează în domeniu este subdimensionată și nu acoperă toate domeniile necesare.

6.Structura cadru, de personal, propusă.

Pentru ducerea la îndeplinire a obiectivelor menționate, se propune ca Arsenalul Marinei să dispună de structura cadru de personal menționată în continuare.

6.1Structura de comandă va fi următoarea:

-6.1.1.Comandant;

-6.1.2.Șeful statului major (și locțiitor al comandantului);

-6.1.3.Inginerul șef (și locțiitor al comandantului);

-6.1.4.Șeful logisticii (și locțiitor al comandantului);

-6.1.5.Șeful compartimentului financiar (contabilul șef);

-6.1.6.Șeful compartimentului resurse umane;

-6.1.7.Birou secretariat.

6.2.Șeful statului major coordonează următoarele compartimente:

-6.2.1.Birou studii și prognoză privind înzestrarea marinei Militare cu nave, armament, muniții și tehnică de luptă;

-6.2.2.Structura de cercetare științifică în domeniul tehnicii de marină;

-6.2.3.Compartiment organizarea și pregătirea rezervei la mobilizare;

-6.2.4.Birou documente secrete și redactare documente;

-6.2.5.Compartiment IT.

Detaliind Structura de cercetare științifică în domeniul tehnicii de marină, se propune ca aceasta să fie organizată pe laboratoare, după cum urmează:

-6.2.2.1.Laborator adaptări proiecte pentru construirea de nave militare și de modernizare nave militare (de luptă, speciale, tehnologice și auxiliare);

-6.2.2.2.Laborator de cercetare – proiectare armament de artilerie navală și rachete navale;

-6.2.2.3.Laborator de arme sub apă și muniții specifice;

-6.2.2.4.Laborator de cercetare – proiectare, asimilare aparatură radio-electronică de marină, centrale de tragere și lansare, radiolocație, hidrolocație;

-6,2,2,5.Laborator de cercetare în domeniul câmpurilor fizice (magnetic, acustic, termic, amprenta de radiolocație) ale navelor militare;

-6.2.2.6.Laborator protecție NBC (nuclear, chimic, bacteriologic);

-6.2.2.7.Atelier fabricație modele experimentale și prototipuri.

6.3.Inginerul șef coordonează activitatea de producție a Arsenalului. Activitatea de producție este organizată pe secții, ateliere și compartimente specifice, astfel:

-6.3.1.Birou planificarea producției;

-6.3.2.Birou elaborare tehnologii de fabricație și reparații;

-6.3.3.Birou urmărirea producției;

-6.3.5.Birou control tehnic al calității (CTC);

-3.6.6.Secția costrucții și reparații corp navă;

-3.6.7.Secția fabricație și reparații instalații navale de corp și punte;

-3.6.8.Secția fabricație și reparații instalații de propulsie navală;

-3.6.9.Secția de reparații și montare la bordul navelor a aparaturii de navigație și a aparaturii electro – optice;

-3.6.10.Secția reparații și montare armament de artilerie și instalații de lansare a rachetelor;

-3.6.11.Secția arme sub apă;

-3.6.12.Secția aparatură radio-electronică navală;

-3.6.13.Secția montare și reparații echipamente electrice;

-3.6.14.Secția prelucrări mecanice;

-3.6.15.Atelier tâmplărie;

-3.6.16.Atelier turnătorie metale feroase și neferoase;

-3.6.17.Compartiment execuție lucrări de cală și de doc plutitor.

6.4.Compartimentul Logistică va cuprinde:

-6.4.1.Birou contracte și aprovizionare materială;

-6.4.2.Compartiment depozitare materiale;

-6.4.3.Parcul auto (mijloace de transport materiale, transport muniții, transport personal);

-6.4.4.Compartiment administrație internă;

-6.4.5.Compartiment întrețineri portuare;

-6.4.6.Cabinet protecția muncii;

-6.4.7.Grup ambarcațiuni tehnologice și auxiliare;

-6.4.8.Grup întreținere nave aflate în conservare;

-6.4.9.Laborator de analize și încercări materiale;

-6.4.10.Compartiment mecano – energetic;

-6.4.11.Compartiment pază obiectiv;

-6.4.12.Cabinet medical.

Așa cum rezultă din cele prezentate mai sus, Arsenalul Marinei este o structură complexă, iar atribuțiile cunosc o diversitate largă. Din această cauză ajungerea la plenitudine în ceea ce privește baza tehnico – materială și structura de personal este de durată și implicând eforturi materiale, bugetare și de personal semnificative.

Dar recentele evenimente din Ucraina, la care suntem martori, aduc un plus de motivare pentru reînființarea acestei structuri, într-o perioadă de timp rezonabilă.     

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.