Vocea veteranilor de război. Oare am învățat ceva din istoria noastră?
La începutul anului 1943, tânărul locotenent-comandor Gheorghe Mocanu – ofițer, profesor și publicist – prezenta la Universitatea Radio într-o Conferință privind situația la zi a Marinei de Război[1] o analiză argumentată credibil.
Sub titlul „Puternici la Marea Neagră, prin Marina puternică”, ofițerul aprecia că:
„Acesta este rostul prezenței noastre la «Marea cea mare», după cum îi spunea Mihail Kogălniceanu, atât ca interes național, cât și ca misiune europeană (sbl.ns.).
Altfel, nu am putea invoca dreptul nostru de ieșire cât mai largă la mare, decât pe baza trecutului istoric, care oricât de categoric, nu ar fi capabil nici să umple buzunarele economiei naționale, nici să garanteze încrederea pe care țările europene au manifestat-o întotdeauna, în noblețea și în puterea pazei noastre de la gurile Dunării.
Din fericire, numărul celor care contestă necesitatea Marinei Române a scăzut și nu interesează mai mult decât ca niște fenomene de curiozitate intelectuală. În trecut însă, trebuie să o reamintim, oricât ar părea de bizar, idea de Marină românească a avut dușmani. Nu știm pe seama cărei mentalități să punem acest sentiment de neexplicat, dacă frica de apă sau frica de necunoscut, sau amândouă, au făcut pe mulți dintre oamenii noștri politici și dintre intelectualii de frunte să refuze orice credit material sau moral în acest domeniu, mergând până la a blestema pământul învecinat cu marea, întocmai ca vracii înmărmuriți și furioși în fața unei scântei electrice.
Vremurile acelea au trecut, însă și ura sau frica pentru lucrurile mării ne dau aceeași nostalgică senzație ca și manifestările ostile ale diligenței împotriva drumului de fier.
Dar dacă înainte de a începe acest război bătrânii marinari români, acei pionieri neînfricați și perseverenți cu toată vitregia vremurilor, au reușit să spulbere ura și teama, nu putem spune că îndoiala, un sentiment la fel de neprielnic Marinei noastre, nu sălășluia în sufletele multora.
Ca să vorbim pe șleau, mulți marinari chiar, se îndoiau de eficiența Marinei noastre de Război și de Comerț, pe vreme de criză și, mai cu seamă, pe vreme de război.
Ne vom permite să nu vorbim despre pace, fiindcă oamenii de interes și de bună credință nu se puteau îndoi de valoarea Marinei de Comerț cel puțin, într-atât de elocvente erau cifrele, iar în ceea ce privește Marina de Război, oricât credit i s-ar acorda din timp de pace, s-a văzut chiar la marile puteri maritime, că acesta poate fi zadarnic și înșelător.
Deci o îndoială care purta titlul – îndeajuns de justificat: Ce va face biata Marină Română când va izbucni un conflict armat cu primejdiosul vecin de la Nord-Est?
Desigur că, hotărâți la sacrificiu, marinarii noștri elaborau planuri cutezătoare, dar câți erau convinși de reușita lor și câți nu blestemau neînțelegerea celor ce au neglijat Marina și nu au urmărit cursa înarmărilor navale rusești?
Acum, după un an și jumătate de război, în fața unor rezultate miraculoase, când datorită unor forțe navale mult inferioare, dar unei prevederi, unei concepții, unei întrebuințări fără cusur, stăpânim bazinul apusean al Mării Negre, avem cuvânt în regiunea centrală și ne infiltrăm până în oglinda Caucazului, când sub loviturile noastre au sucombat puternice unități, afectând grav forța combativă navală sovietică, iar a noastră a rămas intactă, îndoiala asupra eficienței Marinei noastre în timp de război s-a șters și a făcut loc în toate sufletele unei certitudini limpezi și luminoase.
Căci ne punem întrebarea: Dacă această Marină, mică, ale cărei calități, a cărui activitate continuă și îndrăzneață a putut obține rezultatele cunoscute, ce s-ar fi întâmplat dacă posedam acele unități necesare, de suprafață, submarine și în aer, care corespundeau intereselor și poziției noastre sud-est europene?
Să nu uităm că rezultatele pe care le-am enumerat mai sus sunt datorită unor eforturi fără precedent în istoria noastră; că 18 luni de război sângeros au trecut fără să avem măcar timp să ne precupețim sacrificiile; că dintre toate, cetățile navale rusești de la Marea Neagră au ținut piept cel mai bine și că armatele noastre terestre au depus un efort înzecit pentru a le lichida, din cauză că superioritatea maritimă a permis sovietelor să folosească din plin căile de comunicație maritime, capabile să alimenteze și să susțină o armată atât în ofensivă cât și în retragere.
Să nu uităm, cu alte cuvinte, că Marina Română nu a putut să-și ia partea de 50%, care i s-ar fi cuvenit, din ocuparea Odessei, Sevastopolului, Kerciului și Novorossiiskului, din cauza poziției ei de copil vitreg al României (sbl.ns), vreme de 25 de ani!”.
Printre argumentele care demonstrează rolul Marinei, putem găsi în arhive faptul că în anul 1942, în Raportul Special pentru decorarea distrugătoarelor „REGELE FERDINAND” şi „REGINA MARIA” cu Ordinul „Mihai Viteazul”, înaintat eșaloanelor superioare de comandantul Diviziei de Mare, comandorul Paul Zlatian, arăta:
,,Am onoarea a vă raporta că la 22 martie 1942 se împlinesc nouă luni de când Marina Română este în război cu cea Sovietică. Acest război s-a concretizat în ceea ce priveşte operaţiunile maritime, în special prin acţiunea Escadrilei de Distrugătoare, care a avut în sarcina ei executarea majorității misiunilor la inamic, adică în zonele unde orice ajutor de la coastă era exclus şi unde acţiunea se sprijinea în special pe distrugătoare.
Faptul că raportul de forţe între navele Escadrilei de Distrugătoare şi cele inamice este atât de mult în defavoarea noastră, operaţiunile mai sus anunțate constituie fapte de arme excepționale, adevărate titluri de glorie ale Marinei Române, prin care se va sprijini atât temelia morală a Marinei României de mâine, cât şi moștenirea sufletească a generațiilor viitoare de marinari.
În comparație cu faptele de arme ale diferitelor unități şi mari unități ale Armatei de Uscat, Marina Regală nu a rămas cu nimic mai prejos şi consider că este absolut necesar să se pună în valoare acest lucru pentru ca prestigiul Marinei să nu iasă știrbit. Or, aceste fapte de arme se datoresc în special Escadrilei de Distrugătoare, care a constituit elementul consistent al fiecărei operaţiuni şi care a avut întotdeauna şi conducerea lor în câmpul tactic. Pentru exemplificare, vom reaminti că distrugătoarele au luat parte şi au făcut în acelaşi timp siguranța instalării barajelor de mine de la Constanţa, operație de amploare considerabilă, dacă ținem seamă de posibilitățile reduse ale Marinei noastre şi că ea constituie prima mare acţiune de acest gen.
În primele zile ale războiului (26 iunie), două distrugătoare au angajat şi au contribuit la scufundarea distrugătorului sovietic ,,MOSKVA” şi la avarierea distrugătorului sovietic ,,HARKOV”, acţiune în care navele au arătat o dârzenie şi un spirit de ofensivă deosebit şi graţie căruia s-au putut distruge navele sovietice.
Această valoroasă acţiune care nu a fost răsplătită până astăzi, a impus flotei sovietice o rezervă datorită căreia nici un vas de suprafaţă inamic nu s-a mai apropiat de coasta noastră până azi.
În perioada lunilor iulie-august, distrugătoarele, prin prezenţa lor în diferite puncte ale coastei, au constituit elemente de siguranţă înspre larg, luând parte la apărarea antiaeriană a zonei Constanţa şi doborând mai multe avioane.
Cu începere de la 20 august şi până astăzi, adică nouă luni, Escadrila de Distrugătoare a executat 29 de misiuni la inamic, din care 25 misiuni de escortă şi convoiere şi 4 operaţiuni de protecție a operațiunilor de minare.
Trebuie ținut seama că aceste operaţiuni s-au făcut cele mai deseori noaptea, uneori pe ceață şi vreme rea iar vasele de transport nu erau proprii navigaţiei în formație în condițiuni atât de grele. Totuşi, echipajele distrugătoarelor au învins toate dificultățile şi cu toate că au trecut adeseori prin regiuni minate, cu toate atacurile de submarine care se repetau de 2-3 ori în cursul aceleiași misiuni, protecția transporturilor a fost asigurată, putându-se astfel alimenta frontul din Ucraina cu combustibil şi muniții.
Toate aceste acţiuni au fost executate în regiuni în care inamicul maritim, aerian şi submarin are o superioritate zdrobitoare; ele indică efortul prelungit, competenţa şi eroismul echipajelor, care știau că orice clipă le poate aduce nimicirea. La aceasta se adaugă glorioasa victorie constituită prin scufundarea unui submarin sovietic, în ziua de 1 decembrie 1941, în zona Şabla, de către distrugătorul ,,REGINA MARIA” şi a unui al doilea submarin la 17 decembrie 1941, în zona Bugaz, de către distrugătorul ,,REGELE FERDINAND”.
Războiul a continuat
În ziua de 11 mai 1944, distrugătorul „Regele Ferdinand“ (pavilion: România, IMO: 6109167, 1.900 tone, construit în anul 1930), aflat la circa două mile marine de coasta Chersonului, a fost ținta unui atac intens al unei baterii de uscat, ale cărei salve de proiectile grele, probabil de 150 mm, a încadrat strâns nava.
Comandantul navei, locotenent-comandor Titus Samson, a ordonat „Mașinile pe drum înapoi!“, ceea ce a făcut ca salvele artileriei sovietice să rateze ținta. Concomitent, cele patru tunuri x 120 mm din tribordul navei au deschis focul împotriva bateriei sovietice, care, fiind reperată după sclipirea gurilor de foc, după a doua salvă şi-a încetat bombardamentul.
Focul deschis de două dintre tunurile navale de 120 mm, încărcate cu proiectile cu focoase gradate, a destrămat câteva formații de avioane sovietice, înainte ca acestea să poată ataca.
În timpul atacurilor aviației sovietice, o bombă de mare calibru a produs navei o gaură de apă sub linia de plutire şi scurgerea unei cantități apreciabile de păcură în mare.
„Regele Ferdinand” intrând în portul Constanța.
Pierzând păcură (una dintre căldări fusese scoasă din funcţiune), cu aparatele de recepție radio avariate grav, fără posibilităţi de a mai îmbarca soldaţi (la bord se aflau deja câteva sute), distrugătorul a ieşit din apele Chersonului cu 11 membri ai echipajului morţi (aspirant Alexandru A. Cristodorescu (24 ani), elev sergent-major Gheorghe P. Jugănaru, elev sergent-major Eremia C. Stoica, caporal Mircea I. Vodă, soldat Matei M. Laz, soldat Ion N. Budeanu, soldat Gheorghe Gh. Bucurenciu, soldat Gheorghe T. Curinoiu, soldat Nicolae M. Nedelcu, soldat Marin I. Petrescu, soldat Valeriu N. Caragaţă) şi 28 răniţi, la care s-au adăugat 10 pasageri morţi şi mulţi alţii răniţi.
În drumul său spre Constanţa, nava a mai fost atacată în continuare de aviaţie.
Dintre avioanele atacatoare, câteva au căzut în apă sub focul artileriei antiaeriene de la bordul navei şi (două) după o scurtă intervenţie a avioanelor de vânătoare germane.
Echipajul a dozat efortul turbinelor şi căldărilor în funcţie de situaţia critică a combustibilului pierdut în apa mării, în siajul navei rămânând o dâră lungă de păcură.
În timpul marșului său de revenire în ţară, distrugătorul a mai salvat şase germani şi doi români de pe o plută de salvare (erau supravieţuitori de pe „Teja“), care erau atât de istoviţi încât au fost ridicaţi individual de marinarii de la bord.
„Regele Ferdinand“ a ajuns noaptea în apropierea Constanței, dar, pentru că i se terminase combustibilul, a trebuit să fie remorcat până în port, la Gara Maritimă Constanţa.
Pe 12 mai 1944 la ora 07.00, mareșalul Ion Antonescu a vizitat navele din portul Constanţa, sosite de la Sevastopol după ultima acțiune din cadrul „Operației 60.000″, prima vizită fiind la distrugătorul „REGELE FERDINAND”, care era acostat la dana Gării Maritime, înclinat mult la babord din cauza avariilor cu foarte multe găuri de schije în borduri şi la suprastructură.
Ținuta navei era maiestuoasă, chiar sub aspectul dureros al urmelor de lovituri inamice şi această ținută i-o imprima echipajul încremenit la front, iar domnul mareșal s-a întreținut cu ofiţerii şi echipajul şi a încheiat spunând comandantului: „Vă mulţumesc pentru serviciile aduse Patriei…Am încredere în dumneavoastră şi convingerea mea că, în noile misiuni ce veți primi, vă veți purta la fel.”[2]
Dar a mai spus ceva, neconsemnat, dar necesar a fi spus prin vocea veteranilor de război prezenți acolo! Aceștia au completat, în evocările orale, din cadrul întâlnirilor de la Careul Marinarilor, un pasaj din alocuțiunea Mareșalului, pasaj ce din motive lesne de înțeles, nu apare nici în comentariul comandorului Petre Popescu-Deveselu.
El, conducătorul statului, și-a exprimat regretul că nu a acordat atenția cuvenită Marinei, deși încă de la începutul războiului a avut în apropierea sa un marinar de ale cărui păreri a ținut cont, fiindu-i colaborator încă din vremea când conducea Școala de Război. Acesta era contraamiralul Horia Macellariu.
Putem adăuga și umilința de a fi avut un subsecretar de Stat pentru Marină în Ministerul de Război, un vânător de munte – (februarie 1943 – august 1944) – generalul de corp de armată Nicolae ȘOVA!
Istoria nu iartă pe cei care greșesc, așa cum nu îi va ierta și pe cei care nu o cunosc și repetă greșelile. Luând aminte de acestea, suntem optimiști că este loc și de mai rău!
Pentru veteranul de război Mujicicov a fost „cântecul de lebădă”, așa cum a prezis atunci, dar care a rămas cu sufletul alături de ceea ce i-a fost atât de drag, Marina Română.” După astfel de cuvinte, nu mai rămân multe de scris sau de spus. Au făcut-o pentru noi veteranii marinei acum mai bine de 70 de ani, cu onoare şi demnitate, iar noi în prezent trebuie să continuăm să iubim Marina.
Forumul Securității Maritime
[1] https://www.ziuaconstanta.ro/in-constanta/lumea-marinarilor/lumea-marinarilor-sa-ne-incredem-doar-in-sansa-batalia-pacii-si-a-razboiului-pe-mare-779465.html
[2] https://www.ziuaconstanta.ro/images/stories/2020/11/ZIUA/carti-online/regele-si-regina-marii-negre-marian-mosneagu-2005-watermark-norm.pdf – pagina 152